Aveam șaisprezece ani, citeam poezii de Eminescu, Poe și Rimbaud și eram îndrăgostit de o fată cu un an mai mică decât mine, A. Amândoi scriam versuri și ne lăsam narcotizați de dragoste până la uitarea de noi înșine, scandalizându-ne părinții. Se spunea despre noi – și, culmea, era adevărat – că obișnuim să ne plimbăm prin cimitirul de pe dealul din estul orașului. Nu eram sataniști, nici nu apăruse cuvântul, nu voiam să epatăm, dar ne plăceau adierea de veșnicie și melancolia din acel loc. În plus, A. mă învățase un joc… literar: să citim împreună inscripțiile, cele mai multe în versuri, de pe monumentele funerare. Ne așezam pe câte o băncuță de lemn și citeam cu glas tare, eu sau ea, acele versuri, unele luate din Coșbuc sau Vlahuță, altele improvizate de necunoscuți. Toate sunau straniu în acea ambianță și ne impresionau.
Paznicul cimitirului și un vlăjgan – nepotul lui – care întotdeauna îl însoțea ne puseseră, cred, gând rău și intrau în vorbă cu noi, rânjind insinuant, ori de câte ori aveau ocazia. Nu ne-am mai simțit în siguranță în cimitir și nu l-am mai vizitat. În schimb ne-a venit o idee trăznită: să fugim în lume (ca Elvira Madigan cu ofțerul ei, de care, pe atunci, nu auzisem). În Bucovina, „în lume“ înseamnă în pădurile întinse, scufundate într-un misterios întuneric verde, prezente în tot ținutul.
Am făcut deci nebunia asta. Am dispărut amândoi de acasă, fără să-i anunțăm pe părinții noștri, fără să luăm cu noi vreun bagaj, nici măcar un sandviș, am cutreierat o pădure de fagi, cu poiene și hățișuri de aluniș, până ne-am stabilit pe malul unui pârâu de munte. Aveam la mine, prin buzunare, țigări, chibrituri și un briceag. Cu acel briceag, numai cu el, ajutat de A., am tăiat, zi de vară până-n seară, nuiele de alun și am înjghebat din ele o colibă relativ încăpătoare. Apoi ne-am împletit un pat din tinere ramuri, nu unul mortuar, cum visa Eminescu, ci unul nupțial. Am petrecut acolo zile și nopți de vis. Dimineața ne spălam în apa rece a pârâului. Eu prindeam cu mâna, dacă aveam noroc, câțiva păstrăvi, pe care îi frigeam la un foc făcut din vreascuri. Adunam și scoici, melci, bureți, jir, alune. Iar apă de băut luam direct din pârâu, ducând-o la gură în palmele făcute căuș. Totuși, după patru-cinci zile începuserăm să suferim de foame. Săruturile, oricât de mult prelungite, nu ne mai săturau.
Și nici nu mai eram atât de vigilenți, cum fuseserăm la început. Într-o seară a trecut pe foarte aproape de noi un călugăr, chiar în timp ce ne sărutam. S-a uitat lung și pătrunzător la noi, apoi a mers mai departe. Eram siguri că o să anunțe Miliția (care, de altfel, cum aveam să aflăm ulterior, fusese deja alertată de părinții noștri). A doua zi dimineața a apărut din nou călugărul și, fără prea multe cuvinte, ne-a dăruit o oală de lut cu lapte prins (numit „chișleag“ în Bucovina, cu un cuvânt luat de la ucraineni) și ne-a binecuvântat. Apoi a plecat cu pași mici și grăbiți, puțin aplecat în față, ca și cum n-ar fi vrut să-l mânie cu vreun semn de trufie pe Dumnezeu.
*
În 1991, undeva, în munți, nu departe de Suceava, am cunoscut un călugăr solitar, în vârstă de aproape o sută de ani. Locuia în scorbura unui uriaș stejar bătrân, împreună cu o veveriță domesticită, care îl plesnea peste obraz ori de câte ori el încerca să-i smulgă veșnica alună dintre lăbuțele din față. În comparație cu adăpostul lui, chilia lui Daniil Sihastru, săpată în stâncă și având un fel de fereastră cu gratii, putea să pară o cameră dintr-un hotel de trei stele.
Privirea albastră, ca flacăra de spirt, a bătrânului licărea prin sprâncenele lui albe și stufoase, care coborau până la pomeți și i se contopeau cu barba. Isihastul (cum i-ar fi spus Vasile Andru) era pe jumătate surd și mă studia fără mare interes, ușor amuzat. Dintr-o amabilitate bătrânească, m-a întrebat ce se mai întâmplă în țară, „acolo, jos“:
– Ce mai face Gheorghe Gheorghiu-Dej?
După un moment de consternare, i-am răspuns:
– Păi a murit de mult.
– Ha?
– A murit de mult!
– Și cine a venit în locul lui?
– Nicolae Ceaușescu.
– Ha?
– Nicolae Ceaușescu!
– Înțeleg. Nicolae Ceaușescu. Și el ce face?
– Păi, și ăsta a murit.
– Așa… Așa… A murit și el… Da’ cine-i acum conducătorul țării?
– E unul, Ion Iliescu.
– Ha?
– Ion Iliescu!
– Și merge bine țara cu el?
– Nu prea merge. Mai mult stă.
– Ha?
De la un moment dat, nu i-am mai răspuns. Mă gândeam cu jale la mine însumi. Ce greșeală făcusem! Fusesem obsedat zeci de ani de personaje care, iată, pentru cineva, nici nu existaseră.
*
La Mânăstirea Cernica trăiește un poet foarte valoros, autor al unui teanc de cărți de versuri, Ignatie Grecu. Este protosinghel, locuiește într-o chilie ticsită de cărți, reviste și manuscrise și cunoaște bine istoricul așezământului, inclusiv momentele care fac parte și din istoria literaturii: venirea într-o excursie, la Cernica, în 1882, cu o birjă, a lui Mihai Eminescu, însoțit de un nepot al lui Slavici, șederea lui Tudor Arghezi, călugărit temporar, la mânăstire, între 1900-1904, cumpărarea de către unii scriitori de azi, cunoscuți, a unor locuri de veci în cimitirul mânăstirii.
Despre versurile lui Ignatie Grecu au scris favorabil mulți critici literari importanți (inclusiv eu!). Poetul a evoluat mult pe parcurs. La început dezvolta în poeme o retorică religioasă specifică modului de exprimare preoțesc, generată de grija de a nu încălca regulile „corectitudinii ecleziastice“. În creația literară, orice grijă străină de literatură este însă nefastă.
Puțini sunt autorii, cu sau fără pregătire teologică, despre care se poate spune că s-au eliberat de această inhibiție. Unul dintre ei este în mod sigur Ignatie Grecu. Dar cum s-a eliberat? În orice caz, nu în modul insolent-exuberant al lui Cristian Bădiliță, care practică un ortodoxism neortodox, o excentricitate ludică, imitație stângace a celei din poezia lui G. Călinescu. Ignatie Grecu și-a însușit creștinismul, l-a transformat în modul lui de a vedea lumea.
El privește totul cu o atenție respectuoasă și cu dragoste. Pășește în lume cu sfială. Renunță la orice formă de paradă a eului, străduindu-se să nu tulbure prin prezența sa armonia existenței, în schimb este ultrasensibil la ce se întâmplă în jur:
„Este de ajuns/ un ram clătinat/ de-o boare subțire de vânt/ ca să iubesc/ din nou/ și să cânt.“ (fără titlu).
Idealul poetului este ca prezența lui să treacă neobservată și nici măcar să nu poată fi dovedită, iar poezia lui să înmiresmeze văzduhul:
„Fii precum privighetoarea./ Cântând/ nimănui nu se arată.// Când mai aproape/ când mai departe/în crângul înverzit.// Nimeni n-a văzut-o vreodată./ Cântecul ei minunat/ rămâne în auz o vreme./ Cât timp/ mireasma liliacului nu se trece/ sorbită-ndelung de vânt.“ (Precum privighetoarea).
Este o poezie de inspirație religioasă, dar este poezie, nu imn sacerdotal. Poetul scrie cu un entuziasm mistic autentic, apre deosebire de alții care folosesc mecanic limbajul predicilor. Poemul său suprem este… cerul. Iată această idee într-un scurt poem antologic:
„Greu/ și cu mare zgomot/ cad/ din înălțime/ schelele acestui poem!// Le-am folosit/ pentru a-l scrie/ cât mai frumos/ așa cum îți place ție.// Știind că nimic/ nu durează/ mai mult sub soare/ decât albastrul cer.“ (Albastrul cer).
Orice subiect este atins de poet ușor, în treacăt. Poemele sale par scrise cu o nuia pe suprafața apei. Eminescu, de exemplu, este evocat fugitiv prin emoția amintirii lui:
„Acum un secol și ceva/ pe o bancă/ a stat Eminescu./ De-atunci/ mereu/ toamnă de toamnă/ frunzele cad/ peste umbra lui.“ (Umbra lui Mihai Eminescu la Cernica).
L-am cunoscut la el „acasă“ pe Ignatie Grecu (oricum, nu are voie să părăsească așezământul de la Cernica). Și, ca în nuvela lui Vasile Voiculescu, am făcut cu el un „chef la mânăstire“. Cheful a con-stat în mâncatul împreună a unei pâini fierbinți, abia scoase de la cuptor. Stăteam în chilia cu pereții dublați de cărți și duceam la gură, cu o foame lumească, dar și cu un fior mistic, câte o bucată de pâine aburindă. Apa rece de fântână mi s-a părut atunci mai bună decât un vin franțuzesc.