Ut pictura poesis?

Fiind și pictor el însuși, nu e de mirare faptul că Șerban Foarță ne invită la o preumblare turnată în vers printr-o galerie de cunoscute tablouri. O fascinantă mișcare întrucît include o mutuală reflecție a limbajelor: arta vizuală se verbalizează, iar versul capătă reverberațiile imagisticii plastice. Permanenta strădanie a poetului e de a media cele două lumi estetice, căutînd un echilibru, uneori cu prioritatea acordată motivului tematic pe care-l reconstituie, transportat în concretețea acestuia: „Bambușii lungi/ poartă alene/ frunze din pene/ verzi și cu dungi// fine ca niște/ negre nervuri,/ ai căror nuri/ cînd prind să se miște// un pic, abia/ tăind văzduhul,/ o fac prin duhul/ lui Picabia, – // într-o albastră/ pace oranj,/ fără melanj/ cu-a Dvs.!“

Nu o dată e convocat un al treilea factor al artei, muzicalitatea, ecoul de șansonetă ce-l reprezintă pierzîndu-se delicat în infinit: „Mi-era un dor,/ un dor intraductibil,/ intraductibil, dar amar,/ amar de dor mi-era,/ pe toată linia;/ un dor intraductibil/ prin morrina/ sau anoranza,/ dar amar, – / cum coaja la năramza/ sălbatică, de-amar;/ mi-era un dor amar/ ca al lui Pablo,/ amargo – el sentimiento sobre/ de quien hablo;/ mi-era la fel de dor/ ca lui Pablito/ după femeia cea pe/care-a cam golit-o/ de lacrimi – la mujer/ que llora…/ Mi-era un dor de Dora,/ muream de dor,/ de dor amar/ de Dora Maar,/ de dor amar/ de Dora Maar,/ de dor amar/ de Dora Maar,/ de dor amar/ de…“.

Alteori autorul se dedă, divagant, unei reverii a timpurilor revolute. Înfățișarea Evului Mediu iese astfel de sub pana d-sale muiată în tandre culori, descriind savante volute: „Această cadră, nu e chip/ să ți-o descriu fără un șip/ de vechi cerneluri dulci, cu care,/ în pasul nostru, nu al prozei/ ce umblă oblu pe cărare,/ s-a scris, cîndva, Romanul Rozei ;// nici făr’ ca graiul săl adopt/ al celuia ce, -acum vreo opt/ lungi secole, străjer, în Francia,/ de pe la douăzeci de ani, i-a/ tot fost/ cu pana, nu cu lancia,/ celei mai tandre roze, Annnia“. Sau o conciliere cromatică a îndepărtatelor între ele secole, în temeiul lucrărilor unui Beatus de Liebana și a unui Gauguin: „Acum un secol și ceva,/ ca și prin anul una mie,/ cînd se făcea economie/ de pergament și mucava,// toți îngerii aveau aripi/ de aur, ca niște albine;/ iar pentru a-i vedea mai bine/ și a putea să participi// la aparițiile lor/ în Spania, ca și în Bretania,/ se arătau cu toții, Annia,/ pe roșu fond, unicolor“. În cadrul unei generoase varietăți nu lipsește nici cîte o notă exegetic moralistă, cum e următoarea cu sever accent: „Pomii-s goi pîn’ la os,/ în crengi croncăne corbi./ Vînătorii sunt orbi,/ ei au numai miros.// Uite-i, negri, pe uliți/ ca o haită de cîini, – / cîinii, însă, n-au mîini,/ nici, în mînă, lungi suliți.// Ceilalți oameni, prin văi,/ se dau, veseli, pe gheață./ Vînătorii îngheață/ fi’ndcă sunt oameni răi“ (se află în cauză pictura lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Vînători în iarnă. În altă parte, în marginea picturii lui Hugo van der Goes, Păcatul originar, întîlnim un fior demoniac: „Din ce mîl iese, din ce loess,/ diavolul lui Van der Goes,/ de care groază mi-i și-acum/ cînd dau de el într-un album/ cu-o mie două sute alte/ picturi sumare sau învoalte,/ al căror șir de ipochimeni/ nu prea-nfioară pe mai nimeni/ ca procletul lui Van der Goes,/ ieșit din nu-ș’ ce mîl, ce loess, ce iad, ce mlaștină, ce gîrlă, / trei sferturi om, un sfert șopîrlă, – un, așadar, antropozaur/ paznic al poamelor de aur,…“.

La un moment dat închinarea tandru descriptivă în fața cîte unui obiect precum celebrul scaun al lui Van Gogh: „A fost cîndva un pictor/ Vincent, adică Victor.// N-avea decît un scaun,/ un scaun și o pipă: un scaun galben ca un/ mic soare; și o pipă/ pe scaun, lîngă ușa/ albastră ca un cer.//Era fierbinte,-n pipă,/ în pipa grea, cenușa,/ cînd a trecut, în pripă,/ pe ușă drept în cer…“. Prin intermediul lui Paul Klee și a Sangrei Segal, pisica are parte de-o odă ce se intelectualizează jocular, recuzîndu-și „gluma“: „Cine-o vede blîndă/ și cu bot rozé,/ m-ar jura că e,/ toată, numai pîndă,/ nări c-un singur țel/ și o încordare/ pe care o are/ doar un arc de-oțel.// Ca și-n alte dăți,/ în subtila briză,/ ea-i o, doar, vibriză,/ vreau să zic: mustăți./ Scumpa primadonă,/ cum s-o mai dezmierzi,/ cînd în ochii verzi/ are beladonă?// N-ai să-i netezești/ blana cea prolixă,/ cînd ideea fixă/ nu tu, azi, îi ești;/ și te-ntreci cu gluma/ dacă-ți dă prin cap/ pasărea din cap/ să i-o ștergi cu guma.// În regnul motanic,/ pisoiul botanic/ e un unicat: / e făr’ de păcat,/ ca seva/ ce se va/ fi scurs, verde-roz,/ prin Adam și prin Eva,/ ‘naintea Căderii,/ a decăderii,/ de printre crini, în ciulini/ și dîrmozi“. Sau același Paul Klee hîrjonindu-se cu iubitorul de reprezentări animaliere care a fost Franz Marc: „Pe cînd noi, copii, în parc, ne jucăm de-a baba oarba,/ vîntul tricotează iarba/ din grădina lui Franz Marc.// Pe cînd ceilalți plimbă,-n parc,/ cîini din rasa dog sau setter,/ vîntul a făcut un sweter/ din grădina lui Franz Marc.// Stau ca rondurile,-n parc,/ romburile tale, Annia…/ Să-l îmbraci cînd pleci cu sania/ prin grădina lui Franz Marc, – // ce alunecă, prin parc,/ pe zăpezi cu sunet aspru,/ trasă de un cal albastru,/ de căluțu’ lui Franz Marc.// Să-l îmbraci și dacă e/ să te plimbi, pe vînt, cu barca…/ Acest sweter poartă marca atelierului Paul Klee“.

Și, complementar, două chipuri feminine de-o melancolică sobrietate, sub semnăturile lui Nicolae Grigorescu și Vermeer, ultimul gata „să se topească-n plînset pur“, deoarece „se va fana, în timpul sur,/ ca o tunică“. La antipod Saskia în brațele lui Rembrandt, cu un triumf inclusiv senzorial al acestuia, fixat cu o palpabilă exactitate: „Așchia nu sare departe de trunchi; – nici Saskia de Rembrandt van Rijn, care,n tavernă, o leagănă fain pe genunchi.// Acesta din urmă,-n lumina de-amurg a locantei cu clinchete vesele, simte, prin lenj, despicîndu-se fesele Saskiei van Uylenburgh – // ca fructul Reginei Claudia: reine-claude, din cuprinsul grădinilor frînce, sub care creanga se frînge, iar carnea femeii ușor prinde plod…// Cu spadă la șold, el e-n cel mai scump strai, și-i ca muschetarii de mîndru; paharu-i zis flaut ridică-se întru noroc și bun trai“. Totul sub semnul unei prețiozități maximale însă cu un permanent efect al personificării. Un aer dansant pare a anima versurile. Alcătuit cu o dexteră atenție a cuvîntului, a silabei, a sonului, textul sclipește de luminile unei tehnici ludice care, concurînd cu sine, caută a se depăși. Spectrul poeticii, în parametrii săi de cadență și rimă, e unul geometric, de lăuntrică discretă disciplinare, slujind prin contrast viziunea eterată. Tangent uneori, dintre contemporani, doar cu Emil Brumaru cel recent dispărut, Șerban Foarță e neîndoios unul dintre cei mai de seamă artiști ai verbului românesc.