O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră – câteva precizări, probabil inutile, despre facerea cărții
Am scris această carte stăpânit de un sentiment puternic și foarte clar conturat: era ca și cum, scriind, viața s-ar fi mutat din trup în textul ce tocmai se năștea. Trăiam scriind. Capacitatea de a rămâne viu, de a-mi păstra o anume tinerețe, de a-mi manifesta creativitatea și participarea la lume astfel se proba, transferându-se în pagina scrisă. Perioada cât am fost prins în facerea cărții a fost una de neobișnuită intensitate: timpul a avut altă consistență și altă curgere. Mi-am propus să scriu 66 de texte, câți ani număr (vârsta interioară e diferită!). Atât. Nu mi-am pus nicidecum o condiționare temporală: în cât timp să duc la bun sfârșit lucrarea. Am constatat însă că termin totul neașteptat de repede, scrierea propriu-zisă (fără șlefuirea ulterioară) a durat o sută de zile. Am trăit concentrat, după un ritm schimbat. * Scriitura are numeroase registre și, la prima vedere, poate părea eclectică. Dar ceea ce se arată eclectic la suprafață vreau să cred că este unitar în adânc. Fiindcă traduce una și aceeași căutare de sine a insului. Te cauți peste tot, și acolo unde bănuiești că nu te afli. Numai așa ai șanse să te găsești într-adevăr. * Sper să nu deruteze pe nimeni fragmentele prozastice „impure“, existente în corpul poemelor. Totuși, văzând unele reacții ale primilor cititori ai volumului, mi-am zis că poate n-ar strica să aduc câteva lămuriri privind prezența acestora. În primul rând, ar fi de stabilit: am intenționat să scriu o carte de poezie sau o carte de poezie & altceva? Ce caută într-un volum de versuri fragmentele care aparțin genului epic, notațiile diaristice, „utilitare“, având ca scop comunicarea imediată, și, în genere, feluritele inserții ce se situează textual în afara domeniului diafan al poeziei înalte? Astfel de ingerințe nu au cumva ca efect o subminare, o șubrezire, o sărăcire a poeziei? Pentru a răspunde la această serie de întrebări, am încredințarea că trebuie să pornim de la altă interogație. Rezolvarea ei ajută să limpezim și celelalte chestiuni. Iat-o cum sună: care este atitudinea auctorială fundamentală ce a generat O viață…? Spun fără să ezit: una eminamente lirică/ poetică. Fiindcă mereu în cursul scrierii cărții, subiectul a fost insul pus în ecuația existențială și scripturală esențială – el în raport cu lumea și cu sinele său. Am încercat cu străduință, cu dăruire să realizez o radiografie a sinelui, o cercetare de sine cât mai amplă, din unghiuri cât mai diverse. Adică, să scriu o istorie a eului, în multiplicitatea sa, în terestritatea și celestitatea sa, în fragilitatea-efemeritatea și perenitatea sa, în limitarea și ilimitarea sa, deopotrivă dramatice, fascinante. Gânduri, emoții fixate în cuvinte. Imaginile, înțelesurile se adună și te pun în ordine pe tine cu tine și cu lumea. Odată gândit și scris ceva, universul sporește cu acea expresie verbală, care nu mai e o abstracțiune, ci capătă realitate, materialitate. *
E drept că în O viață…, nu de puține ori, textul părăsește teritoriul consacrat al poeziei și se îndreaptă spre tărâmuri străine acesteia, ceea ce poate să nedumerească. De ce fac asta? Mișcarea respectivă este numai în aparență una centrifugă. În realitate, o văd ca pe o modalitate de revitalizare, de primenire a poeziei, o modalitate care, în cazul meu, a funcționat foarte bine. Are loc astfel o cucerire de regiuni noi, se descoperă noi formule de expresie prin care să ne traducem stările și viziunile. Cred că e necesară plecarea din când în când din locurile călduțe, unde totul este déjà vu. Formulele de expresie, tiparele clasice de rostire poetică, cele consfințite, dacă sunt folosite în exces, e firesc să se anemieze, să se tocească, să se uzeze și să nu mai spună mare lucru cititorilor, ba chiar îi pot îndepărta pe aceștia de poezie. Această părăsire intenționată, în anumite momente, a spațiului poetic tradițional nu înseamnă, pentru mine, unul, o trădare a poeziei. Este doar o refugiere vremelnică în „străinătate“, pentru a înlesni, de fapt, o întoarcere îmbogățitoare, tonifiantă la poezie. Se obține astfel, poate paradoxal, o înnoire, o reinventare a poeziei, o întărire a ei printr-un adaos de energie proaspătă. Este exact cum anumite țări își sporesc suprafața smulgând întinderi de pământ din apele mării. * În plus, versatilitatea registrelor stilistice, a formelor și formulelor de expresie, nu doar că se constituie într-o sursă de energie pentru poem, dar e și menită să slujească demersul auctorial în țelul său principal asumat: cartea ca radiografie a sinelui, ca istorie a eului. Ei bine, în această încercare de a descrie cât mai fidel și cât mai cuprinzător eul în devenirea lui neliniștită, în călătoria lui spre centrul său, poetul se află în situația cuiva care trebuie să străbată un râu învolburat de la izvoare și până la punctul final, oricâte obstacole, oricâte dificultăți ar întâmpina. Ca să străbată râul, ca să nu se scufunde și să ajungă până la capăt, poetul folosește orice mijloc i se ivește în cale, nu refuză nimic: vâslește și într-o barcă, dar, când s-a spart barca, înoată cu disperare ori chiar înaintează suindu-se pe spinarea unui pește sau ținându-se strâns de vreun trunchi de copac care plutește pe valuri. Important este să reușească astfel să parcurgă traseul anevoios, adică să scrie o istorie cât mai veridică a eului. *
E firesc ca fiecare autor să aibă modele și să le mărturisească. Poeți spre care privește cu admirație și respect. Mă supun și eu acestei reguli. Cum poezia este legată de limba originară mai mult decât orice alt tip de scriitură, iar transferul de bogăție a sensurilor nu e posibil să fie făcut dintr-o rostire în alta străină fără pierderi considerabile, aleg, normal, un poet român în fața căruia să fac cuvenita reverență. Căci pentru orice român numai în românește comoara depozitată în versuri strălucește în deplinătatea sa. Drept care îi pomenesc aici numele: Tudor Arghezi. Opera lui – o lirică însuflețitoare la lectură, originală, ingenioasă ca stilistică și sintaxă, o poezie care te mișcă, te face să reflectezi, te înfioară și te bucură, o lirică de care avem nevoie, dacă vrem să înțelegem sufletul românesc în integralitatea, în absoluitatea sa. Tematica acestei poezii impresionează prin vastitate, dar și prin adâncime și prin altitudine. Arghezi este deținătorul unor rețete secrete: ca un vrăjitor, știe să fie în versurile sale senzual, dar și eterat, aspru, dar și delicat, teluric, dar și metafizic. Sunt impresionante ușurința cu care el pășește textual la firul ierbii, fiind atent la lucrurile și la făpturile umile, și, deopotrivă, iscusința cu care reușește să fie ascensional, cu escalade până în zonele spirituale cele mai de sus. Iar despre lexicul său neîntrecut, câte sunt de zis: Arghezi adună ca nimeni altul o sumedenie de miresme tari ale limbii române, de la cele rafinate până la cele vechi și uitate, aidoma unor flori sălbatice. Îi citesc poezia și parcă e scrisă astăzi. Ba chiar, ca să fiu exact și să fiu drept: parcă e scrisă mâine.