Odiseea eșuată

 

În romanul Ignoranța, Milan Kundera imaginează eșecul întoarcerii în Cehia după 1989 a unor emigranți plecați în urma înăbușirii Primăverii de la Praga și, totodată, repune în discuție Odiseea ca poem al nostalgiei și al redobândirii țării pierdute. În scena inaugurală, franțuzoaica Sylvie susține că, în momentul prăbușirii regimurilor comuniste, singura atitudine legitimă pentru un expatriat este revenirea în țara de origine: „…nu poți dezerta când se petrec evenimente epocale”. În schimb, Irena e reticentă la gândul de a se duce la Praga după două decenii petrecute la Paris. Pornită din încredințarea că singurul ei cămin actual este cel francez („Trăiesc aici de douăzeci de ani. Viața mea e aici”), rezerva sa inițială cedează în fața mirajului locului de baștină. Ideea Marii Reîntoarceri capătă consistență prin acumularea unor imagini emblematice din lecturi, din filme, din propria memorie: „…bărbatul revenind la iubita de lângă care l-a smuls cândva soarta crudă; casa părintească pe care toți o poartă în suflet; poteca regăsită pe care au rămas întipăriți pașii pierduți ai copilăriei; Ulise revăzându-și insula după anii de rătăciri; întoarcerea, reîntoarcerea, marea magie a reîntoarcerii” (1; traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, 2019). De la început, protagonistul Odiseei apare ca figură tutelară a oricărei înapoieri la matcă.

Un capitol teoretic lămurește prin termenii elini nostos (reîntoarcere) și algos (suferință) semnificația nostalgiei, „suferința provocată de dorința neostoită de a reveni acasă”. Dincolo de aceasta, propune pe baza înrudirii dintre cuvântul catalan enyorar (a duce dorul) și cel latin ignorare (a ignora) definirea nostalgiei ca „suferința provocată de ignoranță”: „Ești departe și nu știu ce se întâmplă cu tine. Țara mea e departe și nu știu ce se petrece acolo”. Precizările etimologice și distincția dintre dorința de ceea ce e absent și obsesia reîntoarcerii sunt com pletate prin desemnarea Odiseei drept „epopeea fon ­datoare a nostalgiei”, iar a aventurierului Ulise drept „cel mai mare nostalgic”. Un citat din cântul al V-lea al poemului reține cuvintele adresate nimfei Calypso de eroul chinuit de dorul de casă, cu toate că admite că amanta sa divină o întrece în strălucire și frumusețe pe soția lui muritoare Penelopa. Completat în chip malițios de Homer cu indicarea retragerii în grotă a celor doi pentru o noapte de dragoste, pasajul prilejuiește stabilirea unor comparații între situația Irenei și a personajului epic. Fără a înfrunta greutățile traiului de emigrant, ducând dimpotrivă „o viață fără griji, o viață de plăceri” pe insula lui Calypso, războinicul grec optează pentru anevoioasa revenire în țara natală: „…între o dolce vita printre străini și întoarcerea acasă, plină de primejdii, Ulise alege întoarcerea. În locul explorării pasionate a necunoscutului (aventura), el preferă apoteoza cunoscutului (reîntoarcerea).” Finalul călătoriei pe țărmul Ithacăi unde feacii l-au lăsat dormind constituie suprema împlinire pentru cel care regăsește portul, muntele și măslinul „rămas cum era cu douăzeci de ani înainte”, încât resimte „extazul Marii Reîntoarceri; extazul cunoscutului”. În epopee, Homer „a încoronat nostalgia cu o cunună de lauri și astfel a stabilit o ierarhie morală a sentimentelor” punând-o pe Penelopa mai presus de Calypso, ordine respectată și de cititori: „…ținem la mare cinste durerea Penelopei și râdem de lacrimile lui Calypso” (2). Orice scriere despre nostalgie și întoarcerea la căminul pierdut descinde întrucâtva din tiparul homeric.

Înainte de a înfățișa întâlnirea ratată a Irenei cu fostele prietene într-un local la prima ei călătorie în Cehia după 1989, Kundera comentează atitudinea lui Ulise la revenirea în Ithaca, prilej de a reliefa incompatibilitatea lui cu foștii concetățeni și raportul de inversă proporționalitate dintre nostalgie și puterea de rememorare: „În cei douăzeci de ani cât a lipsit Ulise, oamenii din Ithaca păstrau destule amintiri despre el, dar nu-i duceau defel dorul. Pe când Ulise suferea de dor, însă nu-și amintea aproape nimic.” Pradă aleanului, dar și uitării în locuri străine, „cei care nu-și frecventează compatrioții, ca Irena sau ca Ulise, sunt negreșit loviți de amnezie”. Amplificată pe măsura golirii de amintiri, nostalgia „își este suficientă sieși, propriei sale emoții, fiind preocupată doar de suferința sa”. Redobândirea tronului Ithacăi după uciderea pețitorilor implică pentru Ulise obligația de a conviețui cu inși despre care nu mai știe nimic, lingușitori încredințați că-i fac plăcere dacă îi spun ce-și amintesc despre el dinainte de plecarea la război. Graba localnicilor de a-i relata ce s-a întâmplat pe insulă cât timp a lipsit de acolo nu satisface năzuința lui Ulise de a-și îm- părtăși experiențele pe alte meleaguri, manifestân- du-se astfel o dublă indiferență: „Convinși că nu-l interesa decât Ithaca lui (și cum să nu creadă, de vreme ce străbătuse nemărginirea mărilor ca să revină acasă?), îl pisau cu tot ce se petrecuse în absența lui, gata să-i răspundă la orice întrebări. Nimic nu-l plictisea mai mult pe Ulise, care aștepta un singur lucru: să-i spună în sfârșit: Povestește!” Revenit acasă după lunga perioadă în care se gândise doar la insula lui, „odată întors, a înțeles, uimit, că viața, esența vieții sale, centrul ei, se afla în afara Ithacăi, în cei douăzeci de ani de rătăcire”. Comoara acestor peregrinări ar putea fi recuperată doar prin- tr-o povestire similară celei spuse feacilor: „În Ithaca însă nu era un străin, era unul de-al lor, și de aceea nu-i trecea nimănui prin minte să-i spună: «Hai, povestește!»” (9). Pentru Kundera, întoarcerea în țară – în cazul lui Ulise și al emigranților politici din secolul al XX-lea – presupune descoperirea inadecvării la lumea lăsată în urmă. Conexiunea vremurilor legendare și istorice va fi evidențiată de o remarcă a Irenei despre nepăsarea fostelor prietene pentru ce trăise ea în străinătate. Aflată din nou la Praga după decenii de la plecare, își dă seama că „odiseea ei nu mai interesează pe nimeni” (11).

Ideea pusă în relief în acest comentariu al epopeii străbate întregul roman. Dezinteresul pentru viața celuilalt în altă parte este una din cauzele înstrăinării personajelor care nu mai au acces la comunitatea foștilor conaționali. Venită în excursie la Paris înainte de 1989, mama rămâne indiferentă la tot ce marchează noua existență a Irenei: „…de ce mama, revăzându-și fiica după atâția ani, nu este interesată de ceea ce-i arată și spune aceasta? […] Și de ce, de-a lungul celor cinci zile, nu i-a pus nicio întrebare? Nicio întrebare despre viața ei, și nici despre Franța, despre gastronomia, literatura, vinurile, politica, […] violonceliștii sau fotbaliștii ei?” (5). La prima vizită la Praga după 1989, Irena vrea să-și răsfețe invitatele cu vin, însă ele preferă berea, ceea ce o face să-și reproșeze gafa comisă: „…a pus în evidență, prostește, tot ce o desparte de ele: lunga ei absență din țară, deprinderile de străină, înlesnirea ei materială”. Pariul emigrantei este de a se integra în vechiul anturaj cu acumulările din altă țară: „Vrea să facă tot ce poate pentru a fi acceptată cu experiența ei din ultimii douăzeci de ani, cu convingerile, cu ideile ei; va fi ori totul, ori nimic: ori izbutește să trăiască printre ele așa cum a devenit între timp, ori nu rămâne aici”. În pofida eforturilor ei, Irena observă că subiectele pe care ar vrea să le aducă în discuție nu trezesc vreun ecou la amicele de altădată: „…de îndată ce cuvintele ei se depărtează de preocupările lor, n-o mai ascultă nimeni” (10). Condiția revenirii printre cele atente numai la ce își amintește ea din trecutul comun pare să fie jertfirea „pe altarul patriei”, într-un „ritual sacru”, a vieții trăite în Franța (11). Aceeași lipsă de interes îl îndepărtează pe expatria ­tul Josef, vremelnic revenit în Cehia, de fratele și de cumnata care nu fac nicio aluzie la soția lui daneză simțindu-se „stingheriți”. După ce a plecat din țară, au refuzat orice contact cu el „din motive de siguranță”, spre a evita convocările la poliție, iar „această prudență silită s-a transformat curând, fără măcar să-și dea seama, într-un sincer dezinteres” pentru viața lui Josef în străinătate. Neștiutori cu privire la vârsta, numele ori profesia soției lui, ei caută să camufleze prin absența întrebărilor „o ignoranță ce dezvăluia întreaga mizerie morală a raporturilor cu el” (30). În vizită la comunistul N. care l-a ferit de represalii în timpul studenției, Josef constată că „discuția nu se lega”. Este primit cu amabilitate, dar fără interes real de fostul protector care și-a scos trecutul din minte, nefiind chemat la tribunal să dea socoteală pentru poziția lui de odinioară. La declarația lui Josef că pentru el acasă nu mai este Cehia, ci țara de azil, gazdele nu reclamă lămuriri, nu îi cer să povestească despre soție ori despre viața în Danemarca (42). La restaurant, când amândoi fac bilanțul întoarcerii în ținutul natal și conchid că nimic nu îi reține acolo, Irena îi explică lui Josef nedumerirea francezilor care au primit-o bine la Paris, dar se așteptau ca ea să revină în Cehia cu prima ocazie și propria descumpănire de a se vedea iubită doar pentru o presupusă suferință de emigrantă. Dincolo de dezamăgirea resimțită de ambele părți în Franța, Irena insistă asupra incompatibilității cu prietenele întâlnite la Praga, asupra indiferenței lor reciproce: „Cel mai rău e că-mi vorbeau despre lucruri și oameni de care eu habar nu aveam. Nu voiau să priceapă că în mintea mea, după atâta timp, lumea lor s-a evaporat. […] Era o discuție bizară: eu uitasem cine fuseseră ele; iar pe ele nu le interesa ce devenisem eu” (44). Lipsa mutuală de empatie dintre Ulise și locuitorii Ithacăi se regăsește după ridicarea Cortinei de Fier în grupurile destrămate prin expatrieri. Îndepărtarea spațială coincide cu înstrăinarea în spirit.

Intrarea în scenă a celui de-al doilea protagonist al romanului este însoțită de o nouă adnotare a Odiseei. Refugiat în Danemarca după invazia sovietică din 1968, Josef revine în Cehia la îndemnul soției scandinave („Să nu te duci ar fi din partea ta ceva nefiresc, inadmisibil, chiar rușinos” (38). El nu recunoaște nimic în orașul natal, căci „în timpul cât lipsise, o mătură invizibilă trecuse peste toată tinerețea lui, ștergând tot ce-i era familiar”, așa încât „confruntarea la care se așteptase n-a mai avut loc”. Deruta lui în fața peisajelor și chiar a limbii alterate justifică rezervele privitoare la soluția homerică: „Odiseea azi ar mai fi cu putință? Epopeea reîntoarcerii mai aparține epocii noastre?” Emoția pare condiționată de regăsirea unor locuri binecunoscute. Eroul legendar a fost în stare să se bucure de sosirea acasă doar pentru că nimic esențial nu s-a modificat în înfățișarea insulei: „În dimineața când s-a trezit pe țărmul din Ithaca, ar mai fi putut Ulise să asculte în extaz muzica Marii Reîntoarceri dacă bătrânul măslin ar fi fost doborât și dacă nu ar fi recunoscut nimic în jurul lui?” (14). Romancierul evocă din nou scena deșteptării personajului epic în ținutul de baștină pentru a accentua că întoarcerea poate împlini aspirațiile celui plecat doar dacă ambianța nu a suferit schimbări importante pe durata peregrinărilor sale.

Descifrată în scena debarcării lui Ulise în Ihaca din cântul al XIII-lea al Odiseei, tema familiarității cu locurile natale apare de mai multe ori în romanul lui Kundera. Cei întorși în țară după o lungă absență se simt stânjeniți în decorul transformat cu timpul, lipsit de reperele știute. Simbolurile vremurilor apuse au fost șterse, codurile diferă. Panoul mural reprezentând o mână albă împreunată cu alta neagră a luat locul afișelor de propagandă cu mâna muncitorului ceh strângând-o pe a soldatului sovietic. Imaginea actuală oferă o siglă a fraternității raselor și culturilor greu de înțeles pentru cehii care nu au avut în preajmă persoane de culoare (14, 20, 41). Obiectele din trecut nu înlesnesc apropierea prezentă, ci marchează distanțarea. Cu țesătură, culoare și croi din vremea comunismului, rochia austeră cumpărată de Irena la prima revenire la Praga îi aduce în minte „viața pe care-ar fi avut-o dacă ar fi rămas în țară”, ceea ce îi stârnește panica de a se vedea „întemnițată într-o viață pe care nu o voia și din care nu va mai fi în stare să iasă” (8). Însușit de cumnată, tabloul lăsat în casa familială de Josef în 1969 spre a nu-și deconspira intenția de a rămâne în străinătate prilejuiește reproșurile rudelor puse în dificultate de plecarea lui: „Tu nu poți să-ți imaginezi. Am trăit ani cumpliți” (17). Vechiul său ceas aflat acum la mâna fratelui provoacă indispoziția lui Josef: „Avu senzația că regăsește lumea așa cum ar regăsi-o un mort ieșind după douăzeci de ani din mormânt […] abia recunoaște lumea în care a trăit, dar se lovește mereu de rămășițe ale vieții sale” (19). Lectura jurnalului de licean nu îl mișcă pe cel dezgustat de fanfaronada erotică din propriile rânduri de altădată: „Citește și nu-și mai amintește nimic. Ce vrea acest necunoscut, ce a venit el să-i aducă aminte?” Parfumul primei tinereți nu declanșează vreo reverie melancolică. Josef „nu simte nicio duioșie pentru acest trecut ce transpare, neputincios, nicio dorință de întoarcere; doar o ușoară rezervă; detașare”, ceea ce ar justifica eventualul diagnostic al unui medic: „Bolnavul suferă de o insuficiență de nostalgie” (20). De fapt, jurnalul constituie o „piesă de arhivă ce păstrează mărturia autentică a unui trecut; însemnările vorbesc despre evenimente pe care autorul lor nu are motive să le nege, dar pe care memoria lui nici nu le poate confirma” (35). Ca și modificările de peisaj, pierderea amintirilor împiedică recuperarea țării părăsite.

Limba maternă s-a transformat în timpul anilor de exil. Cinând la hotel, Josef aude murmurul conversațiilor ca pe „muzica unei limbi necunoscute” și constată modificările: timbrul devenit nazal dă cuvintelor „o notă blazată, nesuferită”, accentul „apăsat energic, odinioară, pe prima silabă” e acum moleșit, ceea ce face ca melodia să pară „mai monotonă decât pe vremuri, tărăgănată”. Astfel preschimbat, idiomul a ajuns pentru Josef „o limbă necunoscută în care înțelegea fiecare cuvânt” (14). Nemaiavând cu cine să vorbească ceha după moartea soțului, de vreme ce fetele ei refuză să mai folosească o „limbă atât de evident inutilă”, Irena consideră franceza ca „limba ei de toate zilele, singura limbă”. În birourile din Praga, toți comunică în engleză, „ceha fiind doar un murmur impersonal, un fundal sonor pe care se detașau, ca unice cuvinte omenești, fonemele anglo-saxone” (26). Vorbitor exclusiv de daneză în ultimii douăzeci de ani, Josef savurează ceha abia la discuția cu N., ușurința exprimării aducându-i pentru moment senzația apartenenței la vechiul mediu: „Vorbea de parcă zbura și, pentru prima oară în această călătorie, era fericit în țara lui și o simțea a lui” (42). Scurta legătură cu Irena îi oferă lui Josef prilejul de a-și regăsi limba cu virtuți erotice: „E prima oară după douăzeci de ani când aude aceste cuvinte cehești grosolane și, brusc, se excită cum n-a mai fost de când a părăsit țara” (47). Înainte de a pleca din hotel spre a reveni în Danemarca după nereușita relației amoroase, el se simte iar înstrăinat de graiul matern: „În hol, peste tot, auzea vorbindu-se ceha; era din nou, monotonă și blazată, nesuferită, o limbă necunoscută” (53). Disconfortul lingvistic marchează ruptura de țara de origine.

Referințe fugitive la eposul homeric par a sugera că orice repatriere stă sub semnul Odiseei. De pildă, decizia unui industriaș de a readuce în țară osemintele poetului romantic Jonas Hallgrimsson, luptător pentru independența Islandei îngropat la Copenhaga, e formulată în termenii „N-a sosit oare momentul să revină în Ithaca sa eliberată?” (31). Dincolo de astfel de mențiuni pasagere, epopeea elină este evocată în scene importante din finalul romanului înlesnind decriptarea semnificațiilor. Aventura lui Josef cu Irena în camera de hotel începe cu un dialog despre revederea dintre Ulise și Penelopa. Având pe noptieră un exemplar în daneză din Odiseea, Josef atrage atenția Irenei asupra coincidențelor de destin cu eroul mitic: „A lipsit din țară ca tine. Douăzeci de ani”. El se îndoiește că personajul homeric ar fi fost „fericit că se întoarce acasă”, cum consideră Irena: „A văzut că fusese trădat de compatrioți și pe mulți dintre ei i-a ucis. Nu cred că putea să fie iubit”. Cei doi nu se pun de acord nici asupra dragostei nutrite de Penelopa pentru soțul ei. În opinia lui Josef, întemeiată pe lectura ultimelor cânturi ale epopeii, sentimentele reginei nu sunt limpezi, ea având nevoie de probe pentru a verifica identitatea lui Ulise: „Am citit și am recitit pasajul în care se revăd. Mai întâi, ea nu-l recunoaște. Apoi, când totul e clar pentru toți, când pețitorii sunt uciși, trădătorii pedepsiți, ea încă îl supune la noi încercări ca să fie sigură că este el. Sau mai curând ca să întârzie momentul când vor fi împreună în pat”. Fără a contesta statornicia conjugală a Penelopei, Josef o explică prin controlul social și semnalează obstacolele în reluarea intimității: „Toți erau cu ochii pe ea. Douăzeci de ani de castitate. Probabil că noaptea lor de iubire a fost dificilă”. Punerea în discuție a solidității cuplului legendar constituie un preambul al aventurii personajelor moderne în care Josef este sedus de vorbele cehești fără perdea ale Irenei: „…toate aceste cuvinte, grosolane, murdare, obscene, nu-l tulbură decât în limba lui natală (în limba din Ithaca), căci prin această limbă, prin rădăcinile ei adânci, urcă în el dorința atâtor generații” (47). Totodată, discuția despre recunoașterea celui întors din războiul troian precede descoperirea Irenei că bărbatul de alături, întâlnit în tinerețe într-un bar din Praga, nu își mai amintește de ea: „Unde ne-am cunoscut? […] Habar n-ai cine sunt! Ai agățat o necunoscută!” (49). Experiențele comune nu determină suprapunerea amintirilor, Irena reține fiecare detaliu al întrevederii de odinioară în timp ce Josef a uitat cu totul încrucișarea de drumuri (35). Când îi arată scrumiera cu numele localului respectiv, pe care ea a păstrat-o la Paris ca pe o relicvă de preț, Irena îl supune pe Josef unei probe a trăiniciei relației, replică a încercărilor imaginate de Penelopa pentru Ulise. Obiectul nu îi spune nimic lui Josef, ceea ce constituie un indiciu al nepotrivirii lor. Eroul grec se dovedește a fi soțul multașteptat, Josef nu este iubitul închipuit, ci doar un partener de o noapte. Eșecul sentimental îl întregește pe cel al regăsirii țării strămoșești într-un roman care pune în cauză, de la un capăt la altul, rezolvarea fericită a Odiseei.

Având mereu în minte experiența homerică, Kundera – autor stabilit în Occident în același context politic ca și eroii săi – se îndoiește că transfugii secolului al XX-lea s-ar mai putea reintegra peste ani în fosta lor patrie.