O nedumerire naivă. Dacă ne întrebăm care sunt principalele coloane care susțin bolta acestei nații. Sau, lăsând la o parte exprimarea patetic-metaforică, dacă ne întrebăm care sunt reperele noastre, acelea prin care ne legitimăm, acelea care ne asigură specificitatea și perenitatea. Așadar, dacă ne punem aceste întrebări, ce răspundem? Unul dintre primele răspunsuri care ne vin în minte este, desigur, să pronunțăm numele marilor noștri scriitori. Eminescu, Creangă, Caragiale, Maiorescu, apoi Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Rebreanu, Sadoveanu, G. Călinescu, până la Nichita Stănescu ori Marin Sorescu. Lângă aceștia, mereu, se adaugă alte și alte nume din prezent, pe măsură ce prezentul se transformă în trecut. Toți, prin operele lor, formează un fel de scut și sunt un fel de rezervă de aur a noastră depusă într-o bancă sigură, care ne garantează solvabilitatea în ochii lumii. Sigur, fără ei am fi, cu un clișeu verbal tocit, dar foarte potrivit aici (au și clișeele verbale locul lor, atunci când exprimă adevăruri!), mai săraci. De fapt, nici nu știm dacă am mai putea să însemnăm ceva fără ei. Și din moment ce tot cădem de acord că ei, scriitorii, sunt atât de importanți pentru identitatea unei nații, atunci chiar nu e de înțeles de ce sunt scriitorii atât de neluați în seamă, atât de disprețuiți astăzi, la noi? Dar ce anume ne face să considerăm că au parte de acest tratament depreciativ? Avem multe argumente că așa stau lucrurile. Dăm aici doar un exemplu: absența lor de pe ecranele televizoarelor. Și nu includem aici televiziunile particulare, comerciale, care-și fac politica așa cum poftesc, după cerere și ofertă sau după comanda patronului. Ne referim strict la televiziunea publică. Acolo, vedem defilând pe micile ecrane, devenite destul de mari între timp, fel de fel de lume pestriță: avem în roluri principale pipițe și pipiți, maneliști, astrologi de doi bani, chefi și părerologi care dețin adevărul maxim pe orice temă, de la politică, la fotbal și la coronavirus, și ni-l vâră în urechi cu ifose și cu neclintit aplomb. Nici urmă de scriitor însă. Da, dar în general, ei, scriitorii, nu stârnesc simpatie, sunt ursuzi și n-au darul prezenței în public, ni se poate replica. Așa va fi fiind, acceptăm ideea. Dar nu trebuie puși să-și dea cu părerea. Dar atunci ce să facă? Să facă ceea ce se pricep să facă: să citească o pagină din cărțile lor de poezie, de proză sau de eseuri, câte cinci minute în fiecare seară, într-un moment literar. Să obișnuim publicul cu ideea că există și ei și că sunt importanți, sunt fundamentali pentru ce însemnăm ca națiune. Dar, se poate replica mai departe: cei de azi n-au relevanța celor de altădată. Aici e discutabil. Dacă nu-i cunoaștem, nu-i citim, nu putem ști că au sau că nu au. În fine, se poate replica: dar cum îi alegem?, fiindcă geme lumea literară de fake-uri. E adevărat, însă și pentru neajunsul acesta există rezolvare. De pildă, un critic literar de autoritate să recomande, timp de o săptămână, șapte nume și tot așa. Ce părere aveți de această propunere?