Nu mai știu de unde i se trăgea porecla de „Moșu“, probabil de la firea lui calmă. Asta îi dădea și o formă de autoritate în fața noastră, de care era mândru pentru că noi eram doar cu foarte puțin mai tineri, dar cu mult mai imaturi. În grupul nostru erau și artiști mai în vârstă decât el, dar care nu aveau nici pe departe autoritatea sa.
Prin 1985, I.D. Sârbu, i-a conturat profilul în doar câteva cuvinte: „Rusu Grigorian mi s-a părut a fi cel mai chinuit, deși e o fire calmă, liniștită. Apă limpede, dar adâncă.“ Așa a fost toată viața și toată arta lui. Nu a știut sau nu a vrut niciodată să meargă pe un drumul ușor. Parcursul său uman și artistic, oprit parcă prea devreme, a lăsat totuși urme aici, unde și-a petrecut tinerețea și o parte a maturității, dar și la New York unde a trăit și a lucrat aproape un sfert de secol.
După entuziasmul schimbărilor din 1989, au urmat dezamăgirile, deși parcursul său, atât profesional cât și în plan uman, era pe un drum ascendent. Era director al Liceului de Artă din Craiova, președinte al filialei Craiova a U.A.P.R., invitat să predea la Universitatea de Artă din București și să participe la expoziții alături de nume importante din arta românească precum: Bernea, Ciubotaru, Gorduz, Tiron ș.a. Și cu toate acestea, în 1998 a decis să emigreze cu familia în S.U.A. Motivul „oficial“ a fost Mihai, băiatul lor, minor, căruia dorea să-i ofere șansa de a trăi altfel. În realitate era vorba de lipsa speranței că lucrurile se vor îndrepta aici.
O sumară rememorare a activității sale este necesară mai ales pentru că, după emigrare, a fost ținta unor grave deformări de imagine din partea celor care nu i-au acceptat verticalitatea, considerând-o o simplă aroganță.
Născut în anul 1952, în comuna Baba Ana din județul Prahova, Rusu Grigorian absolvă Academia de Arte „Nicolae Grigorescu“ din București, în 1980, fiind repartizat la Liceul de Artă din Craiova, unde va rămâne până la plecarea sa definitivă din țară.
În acest răstimp, de aproape două decenii, va avea o activitate susținută, deschizând expoziții personale la București, Cluj, Craiova, Constanța. În perioada 1980-1998 participă la manifestările Atelierului 35 din Craiova, care, în perioada anilor ’80, a fost unul dintre cele mai importante centre artistice ale generației, dar și la nume roase expoziții naționale și internaționale printre care Bienala de la Veneția (1989), Bienala de la Sao-Paolo (1990). După 1990, este ales preșe dintele Filialei U.A.P.R. din Craiova și, ulterior, până în 1996, când își dă demisia din învă țământ, este director al Liceului de Artă din Craiova. În 1998 emigrează în America, unde se stabilește la New York. Calitățile sale manageriale dar și cele artistice îl fac să devină, într-un timp relativ scurt, director artistic la o importantă firmă de design din New York, unde va coordona activitatea unei numeroase echipe de artiști, designeri și arhitecți. Concomitent cu această activitate își continuă și munca de pictor, reușind să deschidă câteva expoziții al căror succes s-a materializat în preluarea și reprezentarea operei sale de către o cunoscută galerie newyork-eză, Island Weiss Gallery.
În ultimele două decenii, prezența sa în spațiul artistic românesc a fost, din păcate, aproape inexistentă. O expoziție retrospectivă, organizată de Muzeul de Artă Râmnicu-Vâlcea (2012), unde există un important fond de lucrări ale sale, precum și selectarea sa în cadrul expoziției „Artistul și puterea. Ipostaze ale picturii 1950-1990“ nu reușesc să contureze personalitatea acestui important reprezentat al generației 1980.
Pictura lui Grigorian Rusu s-a coagulat încă de la început pe o accelerată pendulare între un figurativ de tip expresionist și o reprezentare abstractă. Definindu-și universul, a cărui structură de adâncime împărtășește necondiționat valorile profunde ale picturii, fără să urmărească în vreun fel gustul timpului, creația sa reușește să își păstreze autenticitatea și actualitatea. Artistul este implicat profund în realitatea epocii pe care o parcurge, chiar în cotidianul ei, fiind un avid devorator de „știri“ pe care le digeră în intimitatea atelierului. Creațiile sale, deși păstrează întot deauna reperele realității, se detașează însă de eveniment pentru a exprima doar reacția ultimă, viscerală, atitudinea sa subiectivă.
Acest tip de discurs care pornește dintr-o sinceritate spontană a demersului, precum și din vigoarea temperamentului său furtunos, conturează esența vizuală a unui caracter robust, bine așezat în propria sa creație. Este o formă de înțelegere vizuală, în contrast cu vizi unea minimalistă a zilelor noastre, unde creatorul pune în va loa re evenimentul încercând să „ecraneze“ cât mai mult cu pu tin ță propriile-i reacții emoționale. Luate singular sau în ansam blu, lucrările sale nu mărturisesc nimic, sau aproape nimic, despre actualitatea când au fost concepute, dar ne oferă în schimb, chiar și la o citire superficială, indiferent că este vorba de portrete, autoportrete sau naturi moarte, un riguros jurnal al unei realități filtrate. În acest sens, și dezinteresul său pentru formă este doar aparent. Esențializarea ei, uneori până la diso luție, nu a însemnat niciodată abandonarea acesteia, deoarece, în estetica sa, culoarea și forma coexistă într-un echilibru bine temperat. Urmărindu-i desenele, parte importantă a operei sale, poți realiza faptul că acestea nu constituie doar un simplu suport pentru culoare, ele au o funcție expresivă bine stabilită și la fel de importantă precum materia colorată pe care o susțin, o potențează dar nu o determină.
Într-un interviu de la începutul anilor 1990, Grigorian Rusu își caracteriza demersul artistic ca „o artă expresionistă cu caracter depresiv“. Incontestabil, temperamentul ofensiv al universului său vizual ține de un impuls interior. Forța de impact a imaginilor constă în dinamismul discursului plastic susținut cu ajutorul unei palete destul de restrânse cromatic, axată în genere pe tonuri reci de albastru și roșu care, acum, în urma contactului cu arta de peste ocean, a început să se deschidă cu destulă generozitate și spre o gamă cromatică mai caldă, mai rafinată. Asta nu înseamnă că artistul și-a „modelat“ discursul de tip optzecist, dimpotrivă, cred că doar și l-a actualizat în raport cu noua realitate în care exista.
Faptul că după o perioada lungă petrecută în S.U.A. își păstrează aceeași structură abstract-expresionistă, a cărui singură nuanțare constă într-o „îndulcire“ a paletei care devine mai senină, este un semn că ecartul de imagine dintre noi și occident, care ne tot complexează de mai bine de un secol, este doar o poveste, consistența și calitatea imaginii fiind cele care dau credit demersului.
Formula stilistică de maturitate a lui Grigorian Rusu mărturisește constanța preocupărilor sale, nu în sensul unei autopastișe, ci al aprofundării dialogului cu sine. Articularea stărilor de spirit, marcate inițial de neliniști identitare, a fost urmată de un sentiment de eliberare atunci când ființa sa a decis să nu mai poarte povara. Acum când timpul care i-a fost dat s-a oprit, continuă timpul operei.