Cît este de complicat și de diferit totul pentru noi în așa de scurt timp. Mîine nu vom mai fi ca azi. Probabil că nici noi înșine, nici lumea asta nu va mai fi la fel. Fiecare dintre noi are acum, poate, un moment de derută, de teamă, de neputință, sîntem cînd mai puternici, cînd slabi și fragili. Ne gîndim la doctori, asistente, la toți cei care lucrează și vor lucra în spitale, policlinici, cabinete, în spații de carantină, cei care merg cu salvările, la cei mai expuși. Și, atunci, căpătăm putere ca să o putem dărui. Mesajul pe care îl ascultăm pasiv în avion, înainte de decolare, devine acum acut în înțelesul său: „ în caz de amerizare, întîi vă puneți dumneavoastră masca și apoi copilului sau celui din jur“. Cu alte cuvinte, ca să fi în stare să-l ajuți pe cel de lîngă tine, trebuie să ai grijă de tine, în primul rînd. Nu în sens egoist, ci, tocmai, pentru ca să fi altruist. De folos.
De cîteva zile primesc telefon de la foarte multe persoane din jurul meu. Unele m-au surprins. Simt cu adevărat, nu pentru prima dată, dar cu atît mai mult acum, că atenția, binele, grija se pot și întoarce. Și nu doar de la cei apropiați. Am fost copleșită de dragoste și de susținere. De la mesaje, scurte conversații, pînă la cele mai practice folosințe. Am văzut cum solidaritatea devine contagioasă. De la comunitatea mică spre cea mare. Facem cumpărături pentru cei ce trebuie protejați, respectăm TOATE regulile pentru că este vital, facem rost de medicamente, facem donații pentru întărirea sistemului medical, pentru obținerea de fonduri pentru aparate de ventilații și altele, trimitem un sms la 8862, Asociația Dăruiește viață, pentru campania „Sprijinim lupta cu COVID-19“, căutăm forme în care să fim solidari cu ceilalți, să fim activi și responsabili. Spectacolele de teatru, de operă, dans, concertele, muzeele s-au închis. Peste tot în lume. Chiar și în Marea Britanie, cea care a avut altă strategie pînă marți. Nu vreau să discut acum despre criza financiară ce va urma. Nu. Nici nu mă pricep. Muzeele din lume oferă vizitări virtuale. Metropolitan Opera din New York transmite pe site-ul oficial opere importante, care au fost de-a lungul timpului în repertoriu. Opera de Stat din Viena, la fel. Se organizează și teatrele. La noi, Unteatru face live streaming, transmisiuni în direct, fără public în sală, Teatrul Evreiesc difuzează înregistrări. Asta pînă la ora la care scriu. Nu sîntem singuri. Putem facem donații pentru teatrele independente, pentru artiștii independenți. La ora asta, n-au nici un venit. Avem nevoie unii de ceilalți. Avem nevoie mereu unii de ceilalți. Dar am uitat!… Am uitat…
Pentru că și eu alunec în ape negre de spaimă și mă străduiesc să revin și să mă înșurubez în mici lucruri, m-am gîndit ce pot să fac eu pentru dumneavoastră. Șeherezada a spus povești. Și a scăpat cu viață. Am să vă spun și eu povești din teatru, despre teatru și oameni de teatru. Despre întîlniri și experiențe. Despre spectacole pe care le-am văzut aici sau prin lume, despre montări de operă, despre tot ce am primit în acești zeci de ani. Multe le-am împărțit cu dumneavoastră, cititorii noștri. Dar mai am!
Dacă v-ați spălat bine pe mîini, așezați-vă comod. Am să vă spun cîte ceva despre un om de teatru care pe 10 martie a plecat dintre noi. A adorat teatrul. VLAD STĂNESCU, Tata Vlad, a fost aproape cincizeci de ani angajat la Teatrul Național din București. La început, „bărbat“ de serviciu, apoi, actor în figurație, regizor tehnic, asistent de regie, a făcut cursurile de regie, a montat, a fost boss-ul activității tehnice, un pion vital. Ne-am cunoscut după 1990. Ne-au adus aproape foarte, foarte mulți oameni pe care i-am iubit amîndoi. Anii, întîmplările. Ne-am burzuluit unul la celălalt, n-am vorbit, am avut polemici duse pe față. N-am fost de acord cu multe, dar am înțeles că e mai bine să discutăm, să lămurim. N-a fost ușor mereu. Ne-am respectat ca profesioniști și a fost baza solidă a relației noastre, dincolo de controverse. Din 2006, am lucrat umăr la umăr la Festivalul Național de Teatru. A fost coordonatorul și directorul tehnic al întregului Festival, al tuturor spațiilor de joc. A fost omul cu care am găsit soluții pentru ceea ce părea absolut imposibil. Am făcut echipă. Zile și nopți. Ani. Nimeni din jur nu a știut exact nici cum a lucrat, nici cum ne-am certat, cum am analizat, cum ne-a venit să ne aruncăm în cap de undeva de sus, cum am pus la punct un sistem extraordinar pentru montări extrem de complicate, de anvergură, pentru demontări, orarele de lucru pentru tehnicieni și mașiniști, disciplina, un mecanism non-stop pe perioada Festivalului. Era omniprezent. Prin ianuarie, februarie, începeam să-i spun ce spectacole străine vor fi invitate. Iar tone de apă? a fost ani de zile un laitmotiv. Cevengur, montarea uriașă și răscolitoare a lui Lev Dodin de la Malîi Teatr de la Sankt Petersburg a fost un pariu imens al nostru. Pe care l-am cîștigat. Echipe întregi de mașiniști, tehnicieni, oameni de la lumină și sunet, regizori tehnici au făcut școli înalte lucrînd cu noi pentru cele mai mari spectacole de teatru din lume, pentru spectacolele din țară. Împreună cu Vlad Stănescu i-am secondat, i-am învățat cum să comunice între ei. Ne făceam lecțiile din timp. După metoda pe care am elaborat-o amîndoi. Care a creat în ani un sistem perfect, imbatabil, cu oameni de un profesionalism desăvîrșit, care au abandonat vanitățile și au făcut mai mult decît se poate imagina pentru reușita spectacolelor, a calității lor. Și nu numai.
Acum mulți ani, într-o noapte din Festivalul din 2007, mă sună Vlad cu vocea lui gravă. „Vino!“. Abia ajunsesem acasă. M-am suit în mașină și foarte repede, în spatele Teatrului Național, acolo unde se încărca decorul de la un spectacol și se descărca altul ca să înceapă montarea. În gangul de la decoruri, l-am găsit pe Vlad vînăt de frig. În cuvinte puține mi-a explicat situația. Tirul rușilor nu avea cum să iasă pentru că parcarea era, atunci, înainte de renovarea Teatrului, a locatarilor din blocul de vizavi care își lăsaseră mașinile pe locul fiecăruia. Noapte, toată lumea acasă, parcarea plină. În același timp, tirul gigantic al nemților de la Schaubuhne cu decorurile de la Nora și Wunschkonzert, spectacolele lui Thomas Ostermeier, a primit liber să plece spre teatru. Tir-urile și mașinile mari au permis să circule, din locul special unde stau, doar noaptea, între anumite ore. Deci, un tir nu poate să iasă, celălalt nu poate să intre. Spațiul îngust nu permite manevre decît pentru un singur mamut. Vîntul șuiera, toți erau tot mai țepeni de frig. Mintea mi s-a oprit. S-au strîns toți în jurul meu și al lui Vlad. Ca să par puternică printre toți bărbații și șefă, nu, l-am întrebat pe Vlad Stănescu dacă are vreo soluție. Răspunsul a venit pe loc. „Da!“. Ochii mi-au fugit repede, repede, ca veverițele prin copaci, la cei de lîngă mine. Mi-a fost limpede că ei știau ce și cum. „Am chemat toți mașiniștii din teatru. Vom ridica fiecare mașină din parcare și o mutăm afară, la benzinărie. Cînd am eliberat, iese tirul rușilor și intră nemții. Luăm fiecare mașină și o aducem înapoi, am notat poziția fiecăreia, ca să respectăm alinierea inițială.“ O secundă am rămas mută. Nu aveam cum să ațipesc de atîta frig și panică. Deci, era adevărat. „Păi, de ce ai avut nevoie de mine pentru asta? Doar nu crezi că pot să car mașini! Am făcut de toate, dar asta???“. Ca un general de front din prima linie, calm, ferm, tăios, sigur pe varianta lui, unica, a așteptat să termin și, în cuvinte puține, propoziții scurte mi-a explicat că alarmele mașinilor se vor declanșa cînd vor fi mișcate, proprietarii vor auzi, va fi un vacarm, oamenii vor coborî, va începe scandalul, poate vor chema Poliția, poate vor sări la bătaie…, dar altă soluție nu există! Și trebuie să lupt pentru asta! Ei sînt toți pregătiți, deja am ieșit din grafic… Vai de capul meu!… Și am mai zis asta de zeci de ori… „Să începem“. A fost vocea mea? Nici eu nu m-au auzit. Doar Vlad. Am văzut în întuneric niște mașini zburătoare. Purtate de niște termite. A început o gălăgie pe nu știu cîte tonuri. Nici nu știam că alarmele mașinilor sînt atît de variate. Au tonuri, intensități, lumini, zbiară, clipesc în mîinile mașiniștilor. S-au alăturat și rușii, și nemții. Se aud mici comenzi și… urletele unor bărbați treziți brusc din somn, coborîți iute să-și salveze proprietatea din mîna unui sistem de hoți cum nu și-au imaginat vreodată că există! Se uitau, uluiți ca și mine, cîteva secunde în jur. Urmăreau cum trec mașinile prin fața lor, așa cum spectatorii urmăresc jocul de tenis. Stînga, dreapta, stînga, dreapta. Și eu printre ei. Amenințări, înjurături, telefoane la Poliție, femeile țipau de la geamuri, cine sînt, cine mă cred, că o să sune la televiziune să spună cu ce mă ocup de fapt. „Închide-i gură, măi!“. „Curva dracu! Hoață mafioată nenorocită!“ Românul nu duce lipsă de imaginație savuroasă la acest capitol. Am vorbit fără să respir. Fără să mă opresc. Ca o bandă înregistrată, care merge în buclă. Cu coada ochiului furam să văd ce face Vlad. Concentrat, dădea comenzi scurte, precise, fără agitație, cu cîte o mînă printr-un buzunar al vestei lui de lupte antitero. Spuneam iar și iar în ce situație ne-am găsit, că punem mașinile la loc, că nu le stricăm, zgîriem, că trebuie să aibă încredere că nu vrem să facem rău, că nu furăm, că sîntem disperați… lacrimile mă pișcau pe față. Vîntul le usca, sarea limita mișcările expresive. Ca o mască, ca o bandă, nu m-am oprit. Știu doar că Vlad a venit ca din cer lîngă mine. „Bine, Tata. Gata. Sîntem gata. Rușii au plecat, nemții descarcă.“ Au fost minute bune în care întunericul și liniștea păreau că își dăduseră mîna pentru o farsă de proporții. Stop cadru. Printre halate, pijamale, papuci, ciomege, imaginea părea cea inițială. Parcă nimic nu s-a întîmplat. De ce eram acolo toți?…
Într-o seară, Tata Vlad m-a condus la gara din Caracal. Îl luasem și acolo, la Festivalul pe care îl fac deja de zece ani cu Marius Tucă în cel mai frumos teatru din România. Pentru Ștefan Iordache. Pentru Prietenie. Pentru că ne-am jurat, oltenește, unul, altuia. Pentru că teatrul înseamnă ÎMPREUNĂ! Pentru că de zece ani am fost împreună, nedezlipiți. La greu, și la bine. Cu Vlad Stănescu am pus puțin pe roate dotări tehnice de bază, pentru siguranță, am crescut o mică echipă. Trenul avea întîrziere. Din ce în ce mai mare. Stăteam amîndoi în mașina lui, în fața gării. Vlad mi-a spus poveștile din turneele cu „Gaițele“ de la Teatrul Național. Am renunțat să-l opresc. Știam pe dinafară. Toate turneele, repetițiile, aventurile, tot ce este istoria teatrului cu care și-a unit existența. Au fost supapa noastră în atîtea zile și nopți, atîția ani. La un moment dat, era noapte de-a binelea. Se mai auzea doar Connie Francis și vocea ei parșivă, senzuală. N-a uitat că-mi place pentru că Tatăl meu avea discuri cu ea și că dansam pînă în zori, în pijamale și papuci…
Prin fumul de țigară am văzut Luna, culcată leneșă pe un cablu.
„Tata, ține cablul ăla Luna?“