Traducător de cursă lungă, cu peste patruzeci de volume traduse din limba engleză, Benedek Totth își publică primul roman, Meci nul (Holtverseny), în anul 2015, roman încununat cu Premiul Margó pentru debut. Tradus în limbile engleză, franceză și slovacă, acesta urmează să apară în scurt timp și la Editura Aramis. Meci nul este radiografia necruțătoare a unei societăți de consum în care anti-eroii de vârsta liceului, Rață, Geamandură, Zolika, Niki, Viki și naratorul fără nume își împart timpul între sportul de performanță, consumul de droguri și fanteziile erotice. Copii de bani gata sau copii din familii dezorganizate, cu toții au aceleași hobbyuri dis-trugătoare; după cum sugerează și titlul roma-nului, duelul orgoliilor și teribilismele adoles-centine nu au niciun câștigător într-o poveste tristă, în care descompunerea morală are consecințe tragice.
Nu gaborii au sunat, ci Miși. În timp ce urcă șontâc-șontâc la etaj, se oprește la noi și își dă pe spate gluga bluzei de trening. Sub ochiul drept are ditamai monoclul nașpa de tot, nasul îi este cârmit într-un unghi imposibil, e umflat și învinețit, în colțul gurii i s-a închegat sângele. Rămânem tăcuți, nimeni nu spune nimic. Îl ridic împreună cu Rață pe Ottó, îl cărăm în baie și îl băgăm în cabina dușului. Dăm drumul la un pic de apă rece, să-l ude; apoi, când începe să geamă, închidem robinetul. Măcar e viu. Ne întoarcem în cameră. Rață îl scrutează pe Miși, până și el își dă seama că ceva nu-i în regulă cu moaca lui. – Cine te-a dilit la nașcarină, frățică? îl întreabă în cele din urmă. – Dadzi-mi gheadză – răspunde pe un ton nazal Miși, apoi își drege gâtlejul și trage o flegmă însângerată. Rață se duce la frigider și scoate o pungă cu cuburi de gheață, i-o întinde lui Miși. Acesta se așază într-un fotoliu, se lasă pe spate, își pune punga pe mutră și sâsâie de durere. Rață stă lângă el și-l privește cu ochi de Argus, îi e frică nu cumva să-i păteze Miși carpeta cu sânge. Geamandură câștigă deathmatch-ul, se ridică din fața monitorului, se apropie și el de Miși. Vrea să dea mâna cu el, dar, când vede punga de gheață, îl întreabă: – Sal’tare, Miși, te-a futut careva-n bot sau ce-ai pățit? – I-am dad un gab în gură lu’ mă-da, vudu-i, mârâie Miși din spatele cuburilor de gheață zornăitoare. – Hai, bine, da’ nu te mai bășica atâta. – Răzugiți-mi un gui gareva, ne roagă Miși. Am zdad o oră nemijgat în zbatele jirului de duia, am grezut gă nu ze mai gară odadă băjinojii ăjdia de gabori. Rață se apucă să caute iarba. Cotrobăie pe masă, întinde mâna printre pernele canapelei, își scotocește buzunarele. Nimic. (………………) – Mă baradezg, băga-mi-aj, scâncește Miși. N-are nibeni nibig? ne întreabă el sau, cel puțin, sună de parcă ar vrea să ne-ntrebe „N-are nimeni nimic?” În buzunar mi se lăfăiește feștila babană a lui Ottó, dar nici prin minte nu-mi trece s-o dau la comun. Mi-e milă de Miși, l-o fi durând nasul în draci, dar fumegara e de-acum a mea. – Stai, zice Rață și dă să plece, dar se întoarce din ușă, îl arată pe Geamandură cu degetul și ne zice: Fiți cu ochii pe ăsta, nu cumva să facă iarăși vreo tâmpenie. Pe urmă coboară din nou la parter tropăind. Pe Geamandură evenimentele recente nu l-au marcat în mod special, se așază tacticos într-un fotoliu și dă drumul la televizor. Miși își tot potrivește gheața pe mutră, să se poată uita și el. O vreme ne uităm tăcuți la meciul de polo. Din când în când, Geamandură trage cu coada ochiului, se uită la Miși, în cele din urmă își ia inima-n dinți și îl întreabă: – Cine-a fost? – Vă zbun mai dârziu, îi face Miși semn să-l lase-n pace. Peste câteva minute se aud pași pe coridor și intră Rață, are o farfurie pe care, dacă văd eu bine, sunt resturile prăjiturii de ieri cu mere, ciocolată, miere și stafide. Eram deja haiți ca lumea când am frământat aluatul, așa că i-am băgat de cel puțin două ori mai multă iarbă decât ar fi trebuit să punem după rețete. – Am mai găsit un pic de prăjiturică, zice el punând farfuria în fața lui Miși. – Nu bod ză mezdeg, vudu-i, spune Miși pipăindu-și bărbia – pricepem tot mai greu ce bâiguie. – Ce-a zis? ne întreabă Rață. – Că nu poate să mestece, răspund eu. – Hai s-o fărâmițăm, propune Geamandură. – Tu ține-ți botul, futu-i, se răstește Rață la el. – Dar… – Dacă mai scoți o vorbuliță, Geamandură, te fărâmițez eu pe tine, futu-i. Nu mă interesează ideile tale cretine, adaugă el, iar apoi se întoarce cu fața la Miși și îl întreabă: Cine te-a aranjat? – Unul dindre oabenii lui Norris, răspunde Miși în această nouă limbă Miși. – Ce-a vrut? – Au vrud ză-i dea un zemnal lu’ Jevu, ză-i bage ji be ei în avagere sau le vag bardeziu de zgânduri la dodzi. – De ce nu le-ai făcut felul? îl întreabă Rață. Nu de-aia umbli cu focosul la tine? – M-a adagad brin zurbrindere, din boarda unei gaze, găga-m-aș, răspunde Miși, apoi continuă: Ji mi-am uidad agază găgatul ăla de drangan. – Ah, așa ar fi fost greu să le faci felul, dă Rață înțelegător din cap. – Aldvel, l-aj vi lighidad pe găozar. Miși continuă să se bată o vreme cu cărămida în piept. Precis că-i face bine la moral, dar, altminteri, să zică săru’ mâna c-a scăpat cu atâta. Rămânem tăcuți o bucată de timp. Până și Rață amuțește o vreme. – Dadzi-mi un big de brăjiturigă, curmă tăcerea Miși. Îi întind farfuria. Miși își trage de sub ochiul umflat punga cu gheață, privește prăjiturelele, o ia pe cea mai mare și ne întreabă: – Ge-adzi amezdegad în ea? – Doar un pic de iarbă, răspunde Rață, și un pic din chestia aia, din producția ta proprie. – E mordală, confirmă Miși și mușcă din prăjiturică; în timp ce mestecă se schimonosește tot mai mult. Da budeadzi ză bunedzi ji nijde zahăr, vudu-i. – Are îndulcitor, răspunde Geamandură, dar amuțește când Rață se uită la el. Miși mai mușcă o dată din prăjiturică, apoi își pune gheața la loc pe falcă și mestecă fără un cuvânt. – Ar trebui să-i mătrășim pe găozarii ăștia, zice Rață și înfulecă și el o prăjiturică. – Gu ge? – Mi-am făcut o copie după cheia de la dulapul cu armament al lui babacu’. – Mordal, spune Miși; nu vrea să credem că se cacă pe el de frică. Hai z-o vagem, continuă el și iar își dă jos punga cu gheață de pe obraz. Îi vedem nasul. Icnim în cor „Tii, futu-i”. – Ge-i? ne întreabă Miși. – Ți-a spart nasul, răspunde Geamandură. – Tu de ce credeai că și-a pus gheața pe el? – Ar trebui să-l punem la loc, propun eu. – Îhî, acum are în nas o curbă în formă de S, se dă Rață expert, apoi izbucnește în râs. Marfa și-a făcut destul de rapid efectul la el. – Ubde-i o oglibdă? întreabă Miși. – În baie, răspunde Rață, la care Miși se ridică cu greu și iese să se studieze în oglindă. Trage câteva înjurături, apoi scoate capul pe ușă și întreabă: – Gine o vage? Se lasă o tăcere de mormânt. Dacă ar fi o muscă, s-ar auzi până și ea. Nu vreau să mă uit la Miși. Stăm ca rahatu-n iarbă. Tăcerea devine tot mai chinuitoare. În cele din urmă nu mai rezist și-mi ridic privirea. Rață, Geamandură și Miși se zgâiesc la mine. – Eu? întreb încrețindu-mi fruntea. – A fost ideea ta, zice Rață. Odată am făcut prostia să mă uit la un episod dintr-un serial de rahat, cu acțiunea plasată într-un spital, dar asta nu înseamnă că sigur aș putea opera un nas. – Nu de găga pe dine, g-o ză meargă, mă încurajează Miși. – Nu mă cac pe mine, futu-i, dar nu sunt doctor, încerc să scap basma curată. Mai bine, du-te la o cameră de gardă. – Uidă-de măgar la bine, mi-o întoarce el. Nu bă bod duge aja îndre oabeni. Pufnește în râs, scoate un sâsâit de durere și își pipăie grijuliu nasul, care, la culoare și mărime, seamănă tot mai mult cu o vânătă expusă unui tratament cu radiații. – Nu bă bai aburi, vudu-i, vă-o! La urma urmei, ce-am de pierdut? Nu eu o să am bârnăul nașpa dacă o să fac un fâs. – OK, dau din cap a încuviințare. Dați-mi un prosop. Rață se duce la baie și scoate unul din dulap. – Whisky avem? îl întreb eu când mi-l pune în mână. – De care-ți trebuie? – Unul care să i se suie la cap urgent, zic. – Bu beau de velul beu, spune Miși schițând un zâmbet chinuit. – Atunci, poate fi de oricare, zic. – Mă duc să aduc, dă Rață din cap. Geamandură se uită, alb la față ca varul, cum examinez nasul lui Miși. Încerc să-mi dau seama unde s-a rupt, însă, după cum arată, probabil e rupt în mai multe locuri. Între timp, sosește Rață cu o sticlă de Johnnie Walker albastru. – Poftim, spune el punându-i pileala în mână lui Miși. – Ză beau? – Nu toată sticla, îi răspund eu. Miși îi desface capacul și miroase băutura. – Nu-i zimd birozul, zice el. – N-o mai mirosi atât, bagă pe conductă, îl îndeamnă Rață. Miși chiar că nu ne-a aburit, nu ține la băutură. După zece minute e complet mazgugur. Îl proptesc de spătarul unui scaun, apoi îi spun lui Geamandură să-l țină bine, să nu cadă sau să nu înceapă să se zvârcolească. Geamandură se scoală greoi de pe canapea, e galben ca ceara, pe tâmple îi lucesc broboane de sudoare, dar nu are curajul să spună nu. Îi spun lui Rață să țină strâns capul lui Miși, să nu se zbată în timpul operației. Între timp, pe Miși îl apucă un acces de râs necontrolat, dar nu mai simte durerea. Știu asta pentru că nici nu bagă de seamă că-i pipăi nasul. Are privirea încețoșată. Îmi zâmbește și-mi spune pe tonul lui nazal: – Ge-i, gagiule, ge mai ajdebți? Nu de mai gâgâi adâda, băga-bi-aj! Mă uit la Geamandură. Are o paloare cadaverică. Rață prinde capul lui Miși ca într-o menghină și mă privește încordat. Respir adânc și îl apuc pe Miși de trompa vineție, umflată cât bostanul. (…)
Prezentare și traducere de George Volceanov