Aleksandar Hemon s-a născut în 1964 la Sarajevo. Spre norocul lui, nu a cunoscut războiul în toată atrocitatea pentru că, la câțiva ani după terminarea facultății, în 1992, a plecat în SUA cu intenția de a sta câteva luni, dar nu s-a mai putut întoarce. În scurt timp s-a dezlănțuit iadul și Sarajevo a intrat sub asediu.
Cunoscut ca scriitor bosniaco-american, a semnat cărți de succes, dintre care, traduse și la noi, Omul de nicăieri (2010), Proiectul Lazarus (2011), Iubire și obstacole (2016), Cartea vieților mele (2018).
Nu știm niciodată câte vieți posibile se consumă netrăite în viața unui om, dar când se întâmplă ca trăitorul să fie scriitor, putem bănui. Este cazul lui Aleksandar Hemon, care se proiectează mereu în personaje ce devin centri de greutate pseudoficțională ai unor narațiuni ușor de decriptat prin prisma biografiei autorului. Omul de nicăieri este antieroul Jozef Pronek, bosniac plecat să-și trăiască aventura vieții, dar, orice ar face, nu depășește condiția refugiatului alungat de război din țara lui. În Iubire și obstacole sunt concentrate întâmplări din orașul copilăriei și adolescenței, colorate cu umor și gravitate, și mai departe, totul este trecut prin filtrul unei maturizări precoce. Proiectul Lazarus prezintă un caz interesant de antiviață. Personajul principal, evreu supraviețuitor al Holocaustului din Chișinău, pleacă la Chicago, dar dorința lui de libertate se soldează cu moartea prin împușcare, fiind confundat cu un anarhist. Cazul devine public și astfel Lazarus trăiește o viață mult mai intensă după moarte, fiind în continuare ținta unor reacții dușmănoase. După o sută de ani, încă își trăiește antiviața pentru că intră în sfera de interes a unui scriitor bosniac stabilit în America, care-și propune să-i reconstituie traseul de la Chișinău la Chicago.
Iată, deci, fire tortuoase ce duc nu numai spre Nabokov, Conrad sau Kerouac (deși eu nu l-aș uita pe slovenul Goran Vojnović), ci în primul rând spre antiviețile lui Hemon. Și ce este antiviața dacă nu o realitate întoarsă cu fața la perete, una în care e tot mai greu să pătrunzi, dar știi că este fundamental nocivă pentru că te face să te îndoiești de tine însuți? Am dedus această definiție din Cartea vieților mele, declarat autobiografică. Povestea începe cu scene mai mult sau mai puțin idilice din copilăria autorului, dar tensiunea textului crește treptat, ajungând spre final să atingă note paroxistice. Nimic nu este ceea ce pare pentru că viața dă semne timpurii de antiviață. De pildă, aventurile nevinovate ale adolescentului Hemon se transformă din tribulații specifice vârstei în torturi sufletești atunci când teribilismul unui grup de tineri hipioți din care făcea parte provoacă un adevărat scandal. Istoria pregătea deja marea lovitură care deocamdată plutea prin aer, nelăsând loc pentru extravaganțe. Tinerii, surescitați de alcool și de fantezii revoluționare, creează spectacole provocatoare, care în ochii oficialităților sunt propagandă nazistă. Isprava apare la ziar, zvonul ia amploare în Sarajevo, „capitala mondială a bârfei”, apreciază Hemon. (Asta pentru că nu a cunoscut Iașul sau Bucureștiul, adaug eu.) Partidul Comunist Bosniac voia să demonstreze că poate strivi fără ezitare orice tentativă de ridiculizare a valorile socialiste. „Cei nouăsprezece naziști” sunt anchetați la Securitate, stigmatizați de opinia publică. Scandaluri mai mari salvează petrecăreții aproape striviți de acuzații, dar această față surprinzătoare a realității îi arată lui Hemon cum arată antiviața. „La un moment dat, am început să mă îndoiesc de adevărul existenței mele. Dacă realitatea mea era ficțiunea altcuiva? Dacă eram singurul care nu vedea cum era lumea cu adevărat? Dacă eram o fundătură a propriei percepții? Dacă eram cu adevărat prost?”
Ficțiunea devine tot mai agresivă, viețuitorul este strivit de neîncrederea pe care viața i-o inspiră. O vină difuză îl copleșește. De ce el? Unde e greșeala? Pe de o parte, să faci față realității e un lucru greu, dacă nu odios. Este acolo sâmburele de îndoială și de transcendență despre care cărțile vorbesc. Pe de altă parte, nimeni nu poate accepta la nesfârșit narcisismul vinei și atunci fuga de metaforă e lucrul cel mai bun. Iată cercul tragic! Esența omului, pervertită, a inspirat opere ce, în mod fatal, au augmentat adevărul degradării, făcându-l insuportabil. Războaiele, descompunerea realității, însingurările nu duc nicăieri, ci urâțesc omul, îl fac de nerecunoscut. Realitatea, cu tot ermetismul ei, îl încolțește pe Hemon sau pe ceea ce a mai rămas din el, oriunde ar fi, oricât de mult ar pleca de acasă. America îl salvează doar fizic de atrocitățile războiului ce începuse să-și arate colții, dar sufletul lui rămâne sub asediu: „Imigrarea duce la un fel de autoînstrăinare (…). Mutarea duce la o relație diluată cu trecutul”.
Cineva bine ascuns în Aleksandar Hemon se teme și se chinuie fără scăpare. Singurul mod de a se salva este o dublă ficționalizare lansată în lume cu speranța de a o vindeca pe prima, nedorită, efect pervers al marasmului existenței. Această capacitate înnebunitoare a realității de a se dedubla poate fi contracarată printr-o supra-ficționalizare deliberată pe care o dau cărțile. Și nu e vorba doar de talentul scriitorului, ci de vocația caracteristică omului în general, nicicând trădată, de a deveni inconsistent, de a dispărea fără urmă într-o poveste. Exact ca o metaforă.
Hemon îl evocă pe Karadžić, criminal de război din Partidul Democratic Sârb, ce-și are modelul într-un poem epic studiat în școli, cu titlul Cununa munților. Aflăm cu stupoare că singurul scop al perorațiilor cu intenții vădit genocide pe care le emitea pe toate canalele tv antieroul coborât din versuri era reprezentația însăși. Situația suferă de postmodernism, observă Hemon. Un criminal de război recitându-și crimele în versuri decasilabice.
Hemon însuși mărturisește că a trăit în cărți, ca un fel de anti-Golem. Când Golemului i se ia cuvântul, survine încremenirea. Devine evident astfel că lipsa exprimării face de ne(re)cunoscut esența lumii. Iată-l, deci, în plină criză ontologică, forțat să-și negocieze condițiile propriului sine în circumstanțe existențiale diferite. Se definește ca fiind „o adunătură de alții”.
Antiviața lui se lovește de antiviețile altora. Lui Ljubo, prietenul schizofrenic, îi reușește o surprinzătoare teorie a șahului: deoarece numărul mutărilor pe tabla de șah, deși mare, este finit, maeștrii ajung la limita șahului și trec la șahul invers, unde scopul este să pierzi. Cine pierde primul câștigă. Sună ciudat, nu-i așa? Dar dacă după principiul acesta sucit este condusă lumea? Altfel nu se explică de ce, având totul, nu avem de fapt nimic.
Uneori, viața ia forma unui acvariu. Capitolul de final al cărții se intitulează astfel. E un acvariu în care nu se poate respira, fiind ocupat de tragedia morții lui Isabel, fetița lui Hemon. Este preluarea mot à mot a textului din „The New Yorker” (13 iunie 2011), The Aquarium. Metafora acvariului poate defini întreaga viață pentru că imposibilitatea comunicării reale dă sentimentul apăsător și deopotrivă absurd al unui perete de sticlă între noi și ceilalți. Din acest motiv nu ne putem salva. Îndrăzneala supremă ar fi să spargem pereții și să dobândim o viziune comună asupra realității, dar această viziune este fragilă ca trupul unei fetițe de nouă luni. Ca respirația lui Isabel. Oricât ai iubi-o, se frânge.
În acvariu intră și zeii uneori. Striviți de incongruență, nu te mai poți baza pe ei, înnebunesc, se dau peste cap, comit nefăcute. Iau viețile copiilor, distrug țări și speranțe.
Astfel, viața este o luptă cu antiviața, de unde își ia tensiunea și frumusețea. Este, mai ales, vânarea acelui „rar moment de transcendență”, conexiunea cu marele tot. Se întâmplă când prinzi din zbor o scânteie nesperată de eternitate, un dram de bucurie.