Poate mai mult decât în toate celelalte romane ale sale, în Rătăcirile fetei nesăbuite ( Editura Humanitas Fiction, 2016, traducere de Gabriela Ionescu) Mario Vargas Llosa şi-a pus în practică tehnica narativă prin care să-şi concretizeze o idee pe care a evidenţiat-o frecvent, conform căreia literatura ne ajută să ne multiplicăm, să trăim mai multe vieţi, cu multitudinea lor de experienţe, împliniri sau eşecuri. Iar în toate aceste călătorii prin universul uman şi ficţional, deopotrivă, ghid nu ne poate fi decât „povestaşul“, adică acel Erou discret (titlul unui alt roman al lui Llosa), dăruit cu har şi generozitate. Un astfel de povestaş este Ricardo, eroul peruan al romanului despre care sunt aceste însemnări, care ne spune, nu Istoria lui Mayta, ci propria-i istorie, sub mrejele unui iubiri imposibile, trăită în noua sa existenţă europeană, la Paris. Lăsând în urmă prieteniile copilăriei şi adolescenţei, cartierul atât de îndrăgit, Miraflores, ţara întreagă pierdută-n Anzii Cordilieri, „unde începe helva“, şi-n „fascinanta Amazonie“, cu repetatele sale lovituri de stat, prin care regimurile militare o scufundă în sărăcie şi izolare, Ricardito vine la Paris pentru a-şi afla o iluzorie împlinire de bunăstare şi civilizaţie. Avem, ca de fiecare dată în romanele lui Llosa, o naraţiune complexă, un tablou ramificat în teme esenţiale pentru un destin zbuciumat: pustiirile dezrădăcinării, istoria primilor ani postbelici, încărcaţi de confuzie şi speranţe, moda revoluţiilor comuniste, exportate, deopotrivă, de ţara bolşevismului victorios şi de Cuba castristă, mişcările protestatar-libertine hippy, toate redate într-o manieră realist-lirică, după un model pe care romancierul l-a „împrumutat“, cum mărturiseşte, de la William Faulkner, în cărţile căruia a descoperit „miracolul formei în ficţiune, simfonia punctelor de vedere, a ambiguităţilor, a nuanţelor, a tonalităţilor şi perspectivelor cu care o construcţie abilă şi un stil meticulos pot să îmbogăţească o povestire“. Şi ce „bogăţie“ de poveste avem în acest roman în care tristul său erou, „băiatul bun“, tălmăciul, „maţe-fripte“, caută Paradisul (iubirii)- dar nu – de după colţ“, ci în inima Parisului, la Londra şi Tokyo, un paradis întruchipat când în „micuţa chiliană“, când în tovarăşa Arllete, Madame Arnoux, Mrs. Richardson sau traficanta Kuriko, metamorfozări succesive, de „fată rea“, ale acestui fascinant personaj feminin. Dincolo de această poveste, în care Ricardo o pierde şi o regăseşte, într-o succesiune dureroasă, pe aceea pentru care nicio jertfă de-a sa nu-i e suficientă, avem o multitudine de reflecţii ale acestuia despre viaţa socială din Peru, cu lovitura de stat armată, care duce la prăbuşirea democraţiei şi sporirea inechităţilor sociale, despre arta şi cultura acelor ani ( literatură, pictură, muzică), despre parcursul profesional, cu saltul de la „stadiul“ de translator la cel de traducător, la care aspiră, ca orice „scriitoraş frustrat“, la început în taină, apoi tot mai vizibil. Ricardo este nemulţumit de munca sa de translator, pe care o face de nevoie, „vorbind mereu pentru alţii“, risipind instantaneu miliarde de cuvinte cu care ar fi putut să călătorească, în acelaşi timp, prin universuri lingvistice şi literare. Este fascinat de prietenul său, tălmaciul Toledano, pe care „darul său monstruos“ de a vorbi zeci de limbi îl face „cetăţean al lumii“, dar, aşa cum acesta îi mărturiseşte, „performanţa“ lui nu-l scuteşte de a fi „mereu străin, de a fi fără să fie, de a exista fără să existe“. Există multe corespondenţe între romanul lui Llosa şi Eclipsa scriitorului italian Philippe Palini, în care personajul Oreste Reis, cercetător care se caută, în primul rând, pe sine în raport cu lumea, este prins, ca şi Ricardo Somocurcio, în vârtejul unei iubiri care moare, ca să reînvie mai arzătoare, mai mistuitoare. Amândoi se frământă, se „risipesc în ezitări, îndoieli şi perplexităţi“ când femeia iubită dispare şi, cum spune Palini, „în mod paradoxal, cu cât aceasta se îndepărtează, cu atât primesc indicii care conduc spre ea“. Două femei care le umplu şi le pustiesc viaţa în egală măsură. Şi pe Ricardo, ca şi pe Reis, cele două femei îi poartă, fie la modul direct, fizic, ca în cazul primului, fie prin viziuni onirice, la cel de-al doilea, prin lumi „halucinante, groteşti şi înduioşătoare“, cum le caracterizează acelaşi Palini. Amândoi trăiesc momente de reverie şi realitate, cu semnale care îi înalţă şi îi prăbuşesc. Dar, dacă Palini, în Eclipsa, ne sugerează mitul modern al cercetătorului fără obiect, Llosa transformă în cheie modernă mitul antic al Penelopei, al aşteptării îndelungi şi dureroase, pe care şi Ricardo o parcurge cu gândul şi întreaga sa fiinţă pe urmele „fetei rele“. El are în permanenţă în ochi şi în minte imaginea celei care, de departe, din „alte lumi“, îi macină viaţa, dar îi dă, în acelaşi timp, şi un sens. Durerea lui este mai mult dulce decât amară, părăsirea repetată se transformă într-o mirifică regăsire, în care iertarea vine de la sine, frământările devin nesemnificative, iar revolta se topeşte în desfătări trupeşti. Iubit şi părăsit, Ricardo trăieşte în alt timp, de aceea viaţa pentru el se măsoară în plecări şi revederi, între ce a fost şi ce va fi. În timp ce mica „aventurieră calculată“ îşi duce povestea pe trei continente, presărând-o cu întâmplări la limita posibilului, el se consumă într-un timp suspendat, mort, într-o viaţă aparentă. O istorie ce părea perpetuă, terminată dureros în regăsirea finală, când o va avea, în sfârşit, definitiv, alături şi, prin care, „fata rea“ i-a răsplătit devotamentul cu un „subiect de roman“. Ca în toate romanele lui Llosa, avem şi în Rătăcirile fetei nesăbuite portretele unor personaje fabuloase, care dau consistenţă unei „realităţi magice“, începând cu micuţa chiliană şi continuând cu revoluţionarul Paul, pictorul hipiot Juan Barreto, tălmaciul Salomon Toledano şi sfârşind cu Arquimedes, bătrânul, analfabetul constructor de diguri, care vorbeşte cu marea „într-o comuniune metafizică cu forţele întunecate ale mareelor şi cu divinităţile din adâncuri“, a cărui descriere ne pune în faţăaceatipologiebinecunoscută, coborâtoare din mitologia sud-americană: „Era un metis cu pielea alburie, jalnic, uscăţiv, cu părul rar şi zbârlit, un ins care depăşise cu mult pragul bătrâneţii, vârsta neînsemnată în care dispar distanţele cronologice şi nu se observă mari diferenţe dacă un om are şaptezeci, optzeci sau chiar nouăzeci de ani. Purta o cămaşă albastră ponosită, care se mai ţinea într-un singur nasture şi se umfla în vântul dimineţii friguroase şi cenuşii, dezvelind pieptul spân şi osos al bătrânului care, înconvoiat cumva asupra lui însuşi, bătea plaja cu paşi mari de bâtlan, lovindu-se de pietre, cât pe ce să se prăbuşească la fiecare pas. (…) Trăsătura cea mai vie şi mai puternică în înfăţişarea lui i-o dădeau ochii, mici şi apoşi, dar aprinşi şi războinici, care priveau fără să clipească, cu insolentă neclintire“. Tot astfel, descrierea fizică, din câteva cuvinte, a lui Toledano, poartă amprenta unui mare romancier, care ştie să îmbrace, în acelaşi timp, în lumină şi mister fizionomii banale, să dea expresie unor detalii aparent neimportante: „Era un bărbat scund şi pirpiriu, aproape că se pierdea în nişte costume exagerat de largi pe care-ai fi zis că şi le cumpăra înadins aşa, ca să-i fie mari, şi avea nişte ochi ca de broască ţestoasă, nehotărâţi între veghe şi somn. I se rărea părul şi se bărbierea doar la două sau trei zile, de parcă o umbră cenuşie îi murdărea mereu faţa.“ Sunt doar două „portrete“ din creaţia acestui uriaş plăsmuitor de personaje literare, în care pune, precum în această poveste, în doze bine calculate, şi fantasme, şi luciditate, şi dorinţe, şi renunţări, şi abjecţie şi sublim. Cum arătam mai la început, pe lângă o dulce-amară poveste de iubire şi viaţă, sunt şi multe repere istorice despre anii şaizeci-optzeci ai secolului trecut în această carte, pentru că, aşa cum mărturisea cândva, pentru Llosa este foarte important să aibă „cel puţin un picior bine înfipt în stradă, în istorie, care se face zi după zi“, iar el a făcut şi face istorie cu fiecare roman pe care îl scoate în lume.