O carte a neliniștii. 2020

Avem, de puține zile, prima carte în limba română despre marea temă (care livrează, totodată, și o mare îngrijorare) a întregii omeniri de la acest moment: pandemia de coronavirus. Volumul (tradus foarte prompt la editura Polirom) aparține unui tânăr scriitor italian (cu o cotă explozivă în ultimii ani; romanul Singurătatea numerelor prime este unul dintre argumentele în acest sens): Paolo Giordano. Titlul acestuia: În vremea contaminării. Trebuie spus, în beneficiul cărții și pentru a încadra mai bine tipul subtil de „antenă“ cu care lucrează Paolo Giordano, că acesta nu este numai scriitor; el are, o mărturisește și aici, o vădită înclinație spre știință (mai cu seamă, spre matematică, o disciplină – și a minții – pe care a exer-sato, cu performanțe, din adolescență), o sensibi litate aparte pentru observația socială, dar și o deschidere autentică spre înțelegerea în chip religios a lumii. Privirea sa e, așadar, una complexă, iar cartea lui Giordano, un ecou rafinat cu privire la debutul unui eveniment major despre care s-a spus deja, cu temei, că are toate datele să schimbe modul oamenilor de a fi în lume și de a fi în raport cu ei înșiși. Nota (probabil) cea mai pregnantă a fragmentelor care compun acest eseu confesiv este neliniștea. „Nu mi-e teamă că mă voi îmbolnăvi. Atunci de ce mi-e teamă? De tot ceea ce contaminarea ar putea schimba. Mi-e teamă ca nu cumva să descopăr că eșafodajul civilizației pe care o știu e asemenea unui castel din cărți de joc. Mi-e teamă că totul se va nărui, dar mi-e teamă și de situația contrară: că spaima va trece degeaba, fără să lase în urmă vreo schimbare.“, notează Giordano. Și, tot el: „M-am trezit într-un gol neașteptat. E o senzație împărtășită de multă lume. Trecem printr-o perioadă în care viața de zi cu zi este suspendată, ritmul este întrerupt, așa cum se întâmplă uneori în melodii, când bateria tace și muzica parcă se dilată. Am hotărât să umplu golul acesta scriind. Ca să-mi strunesc presimțirile, ca să găsesc o cale mai bună prin care să cuget la toate acestea. Uneori, scrisul izbutește să fie precum săculeții de nisip care țin la sol baloanele cu aer cald“. În vremea contaminării e scrisă în câteva zile; mai precis, în prima decadă a lunii martie a acestui an, în acele prime zile – foarte aproape de rapoartele tragice de la ora 19 despre sute de morți din Italia la fiecare 24 h – în care, în țara natală a autorului cărții, pandemia coronavirusului își lasă în urmă, într-o progresie geometrică, efectele teribile. O progresie pe care Paolo Giordano o înregistrează – cu neliniște, cum spuneam, dar nu cu una paralizantă – și pe care o ia în posesie, intelectualmente și (îmi vine să spun, chiar mai mult decât atât, și anume) sufletește, cu o atenție specială, cu luciditate și, deja instalat, ca mai toți compatrioții săi, în „ochiul furtunii“, cu un optimism moderat. Așadar, o atenție specială – pentru că „în vremea contaminării, ceea ce facem sau nu facem noi nu ne mai privește exclusiv. N-aș vrea să uit asta nici după încheierea crizei“ & pentru că „efectul cumulat al acțiunilor fiecăruia dintre noi asupra comunității nu este același cu suma efectelor acțiunilor noastre. Dacă suntem mulți, fiecare comportament al nostru are consecințe globale abstracte și greu de imaginat. În vremea epidemiei, lipsa de solidaritate este, mai întâi de toate, o lipsă de imaginație“. Așadar, luciditate – pentru că „în vremea contaminării, trebuie să știm la ce anume suntem îndreptățiți să sperăm. Căci nu e deloc sigur că, dacă sperăm în mai bine, asta înseamnă că dorința noastră este justificată. Dacă ne așteptăm la ceva imposibil sau chiar la ceva foarte puțin probabil, vom fi dezamăgiți în repetate rânduri. Într-o asemenea criză, cusurul gândirii magice nu este neapărat falsitatea, cât faptul că ne conduce drept spre panică“. Și pentru că, uman, prea uman: „nimeni nu e cu adevărat la înălțimea unei situații nemaiîntâlnite. În circumstanțe ca acestea cu care ne confruntăm noi acum, orice reacție este posibilă, de la furie, panică, răceală sau cinism până la îndoială și resemnare. Ar fi bine să ne amintim de asta ca să fim mai atenți și să arătăm ceva mai multă compasiune“. Dar și pentru că, în „matematica prudenței“ a cărei cauză o pledează călduros, Paolo Giordano găsește că „epidemia ne face să ne vedem drept membri ai unei comunități. Ne obligă la un efort de imaginație pe care, în mod normal, nu suntem obișnuiți să-l facem, anume să ne considerăm inextricabil legați de ceilalți și să ținem cont și de ei atunci când luăm hotărâri care ne privesc. În vremea epidemiei, suntem un singur organism. În vremea epidemiei, redevenim o comunitate“. În fine: aceasta este, cum spuneam și la început, prima carte în limba română dedicată (și venind dinspre, să spun așa, literatură – în sens larg) pandemiei provocate de un virus care va rămâne în istoria modernă a umanității. Vor urma, cu siguranță, și altele; multe alte cărți care vor cartografia o mare tulburare, o evidentă și prea umană neliniște. Dar vor fi, din aceeași materie tematică, și cărți, convingerea mea este adâncă în acest sens, despre speranță. Cărți subsumate inclusiv unei formule – pe care Paolo Giordano o și citează spre finalul cărții sale – decupate dintr-un tulburător Psalm (al 90-lea, în versiunea Bibliei Romano-Catolice): „Învață-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înțelepciunea inimii“.