Un acroșant spectacol de teatru regizează și joacă Ion Cocora în cea mai recentă carte a sa de poezie, Măștile frigului (Editura Palimpsest, 2019); titlul volumului, ilustrațiile fauve după trei „imagini“ semnate de Gabriela Cristu, rolurile, măștile, scenografia, claunul, August Prostul, numit „prostul tîrgului“, colecționarul de măști din poeme precum Singu rul costum, Un craniu prea mic, La sfîrșit de show, Pune-ți mască, Managerul pervers, trimit explicit la relația teatrală din care crește lirica lui Ion Cocora, structurînd o monodramă, un one man show: în Măștile frigului, poetul își joacă viața, precum persona jul din Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett, într-o carte cu poeme, unul, celălalt, pe scîndura scenei de teatru: „Despre ion cocora/ nu se poate spune ceva care să-l surprindă/ ceea ce i se spune el știe dinainte/ nu vă grăbiți să-l așezați în sicriu să-l convingeți/ că a fi mort este o experiență minunată/ în fiecare seară cînd ajunge acasă/ își dă jos sicriul de pe trupu-i obosit/ îl împăturește cu grijă fiind singurul costum/ pe care urmează să-l îmbrace din nou a doua zi/ căldura pielii nu-i este de nici un folos/ duce frigul cu sine de cînd s-a născut/ bucuros că i-a rămas cineva fidel/ și nu-l va părăsi pînă vor îngheța împreună/ nu are de ce să se plîngă/ a trăit o viață de om ca să afle cine este“ (Singurul costum). Protagonistul liric din Măștile frigului, ca și personajul beckettian e Altul, Celălalt despre care poate afla ceva numai după ce va experimenta ne-ființa aceluia, în spațiul său teatral, purtîndu-și masca, abandonîndu-se, alergînd zadarnic după toate destinațiile, ratîndu-le pe toate: „Am decis să mă sinucid/ nu știu însă cum să o fac/ să las lumina aprinsă sau o sting/ să rămîn cu ochii deschiși sau să-mi lipesc/ plasturi pe ochi/ mai dezorientat decît un fluture în flacăra lumînării/ mă holbez la ștreang și punga cu pilule antiviață/ sunt un blestem părăsit la intersecția dintre infern și paradis/ unde nu e nimeni să-ți dea un sfat încotro să pornești/ aud o voce care pare să fie a mea/ claunule după cum te cunosc mîine dimineață/ ne vom bea iarăși ceaiul fără zahăr/ ca niște diabetici frustrați/ parcă am sta față în față călăul și victima/ întrebîn- du-ne unul pe altul la sfîrșit de show/ de ce chinui frate taburetul“ (La sfîrșit de show).
Spectacolul poetic din Măștile frigului se joacă pe teritoriul (post)romanticilor, sub semnul haluci națiilor lui Edgar Allan Poe, cum spune în poemul cu acest titlu, iar prima destinație a protagonistului liric este mortul viu sau, altfel, mortul „vulnerabil“, asemenea vînzătorului de antichități din talcioc (Și tu), un mort fără groapă sau o groapă fără mort, rătăcind prin cimitir în căutarea propriei cruci (Poem penal), mortul nesigur care simte că zilele, puține, rămase, nu-i mai aparțin (Ochii tac urechile văd gura aude, Alte teme), un mort în viață, locuit, o vreme, cu duioșie (Cortegii de curve), erosul iluzoriu e al unei dimineți de august, în vreme ce erosul „real“ e în viața de mort: „Noaptea aceasta nu-mi mai aduc aminte de tine că ești vie/ cum să-mi aduc aminte de tine dacă tu nu ai existat/ ai fost o bastardă apărută în capul meu într-o dimineață de august/ cînd din senin s-a pus de o ploaie torențială/ noaptea aceasta nu-mi aduc aminte de mine că am murit/ mă strecor în pat ca și cum aș fi viu deschid ochii mari dar nu te văd/ căldura trupului tău îmi aburește pupilele mă expune suferinței/ de a nu te vedea pe atît de reală pe cît te vedeam în viața mea de mort/ noaptea aceasta suntem un pariu pierdut/ patul și groapa deghizate într-un poem sadic/ se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi“ (În viața mea de mort). Trăind ca testament al propriei vieți, părăsit de propriul nume, mortul viu își caută partea sa vie pe calea milostivului, în femeile iubite, rămase, acum, și ele, între sicriele și gropile morților, lîngă un șobolan de pe vîrful unei crengi de leandru sau în amintirile din afara mormîntului („Uneori sunt speriat nu-mi aduc aminte/ cum a fost atunci cînd tu nu ai fost“, scrie Ion Cocora în Viscolul); aflînd că „nimic nu va mai fi cum era înainte de a muri“, exersînd sinuciderea după ce va fi constatat că viața e o amăgire și ratînd toate destinațiile din viața/ moartea sa, protagonistul liric din Măștile frigului se caută în copilărie, cînd „e mult mai bine să trăiești în neștiință/ anonim și obscur fără întrebări/ care încurcă viața“, între haitele de lupi din illo tempore, de pe izlazul satu lui, îngropat în zăpada iernilor de altădată, uitînd gîndacii roșii din bucătăria mortului viu; o lungă serie de poeme – Bunul nostru motan, Suflet idiot, Miros de pîine, În marginea pieței publice, Cel de al treilea ochi, Cearcăne etc. – explorează spațiul de iden tificare a viului de dinainte de a se instala moartea vie, în copilăria pe care poetul o regăsește în imagini fulgurante, cît fulgerarea unui blitz: omizile hrăpărețe care năvăleau în dudul din fața casei, ploile de primăvară și grădinile cu pruni, cutreierate la cules de bureți, plăcerea de la atingerea „țîței mamei mele foarte tinere“, caseta cu bijuterii a bunicii, ascunzișul din gutuiul stufos, o ploaie torențială de vară, cînd se întoarce în copilărie „sub ochii uimiți ai bunicii“, demult dispărute, aprinderea unei fînării de către nebunul satului, pivnița unde „mă ascund/ după butoaie găleți damigene roabe furci fierăstraie/ lăzi cu potcoave și cuști pentru iepuri unde să plîng/ mîngîind căpestrele cailor morți de foame la colectiv“, mirosul de pîine abia scoasă de sub țest, într-o seară de vară: acolo, între aceste imagini tremurate, în sepia sau orbitor de luminoase, se află viața interioară, regăsind-o în fiecare primăvară, într-un sat din Banat, în vremea reîntoarcerii rîndunelelor, cum scrie Ion Cocora în Cel de al treilea ochi: figura tutelară a acestui spațiu-timp al copilăriei dintr-un sat bănățean este bunica, moarta vie din viața redescoperită în iluzie a mortului viu. Metafora obsedantă și spațiul liric din Măștile frigului se asociază în chip explicit, literaturii lui E.A. Poe, recuperînd, iată, una dintre femeile de dinaintea sa, pe „franțuzoaica“ Lenore în poescul nevermore: „Șapte corbi cu paisprezece aripi tăiate/ nu contează de cînd începi să-i numeri/ de luni ori de joi ori din prima zi de weekend/ sunt atîția cîți să umple o săptămînă/ șapte corbi cu pai sprezece aripi tăiate/ exersează zboruri contra vîntului doar doar se vor/ întoarce în rănile aripilor rămase să întunece oglinda/ dinaintea căreia edgar allan poe obișnuiești și acum/ să închizi ochii și să-ți privești îndelung/ propriile halucinații sperînd că în vreuna din literele/ cuvîntului nevermore stă ascunsă o fată cu nume lenore/ în păr cu instincte și unduiri dintr-o moarte vie/ nu ai de unde să știi că-n fiecare noapte mă primește/ cu gesturi tandre în așternut să tăiem aripi de corbi/ nu cumva să-i apuce nebunia și să vină-n cîrd să-ți bată-n ușă/ edgar allan poe și să-ți tulbure somnul și încărunțirea/ șapte corbi cu paisprezece aripi tăiate/ exersează zboruri împotriva săgeților/ parcă ar zbura împotriva celor șapte fantome ale lor/ către un paradis în care nu se mai naște ni meni/ deschide ochii domnule poe cu ochii închiși oricît ai privi/ nu poți s-o vezi pe lenore cea pură cu palmele pline de sînge/ dacă nu crezi ascultă cum mă strigă să merg în baie/ să ni le spălăm între îmbrățișări deocheate“ (Halucinațiile lui edgar allan poe): în sugestia „dozelor de hașiș“, mortul viu din cartea lui Ion Cocora adaugă propriile halucinații, fixate, de pildă, în visul mîinilor fumegînd „ca un laț de spînzurătoare“, deasupra creștetului ori capetele care cad din tavan, „pe pat pe noptiere pe parchet pe covor“, cu ochii terciuiți de spaimă. În poezia lui Ion Cocora, ca și în opera lui Poe, mortul viu nu e doar o simplă construcție oximoronică, ci un concept care structurează viziunea autorilor și organizează structura de profunzime a textelor.
Asemeni mortului viu care caută tot felul de destinații, în speranța ascunsă a regăsirii vieții cu suma intactă a virtualităților sale, poetul din Măștile frigului exersează diverse paradigme lirice, de la „poetul nativ“ care exprima inexprimabilul, din modul romantic, pînă la poetul postmodern, născut din „viciile“ scriiturii, care, alungînd „colecția de sentimente“ din „pipota privighetorii“, se lasă scris, stăpînit, devo rat de poemul-fiară: „Gura fiarei își arată dinții/ mușcă pe apucate din sprînceana/ vopsită a bătrînei sintaxe/ fără să se sinchiseas că/ de ce lasă în urmă/ pîndește pîntecul gravid/ al imaginației din care/ ar trebui să mă nasc/ cu durerea și frica omului/ să des chid ochii să respir/ aerul și doliul din aripa păsării/ pînă cînd poemul mă va înghiți/ cu leagăn cu tot“ (Gura fiarei). Între cele două poetici, postromantică și postmodernă, Ion Cocora lasă, în li rica sa, urme din „stagiul“ pe lîngă oniricii anilor ‘70, la debutul său, din suprarealism sau simbolism, tresăriri eseniene, chiar și un poem encomiastic, „dedicat lui lenin“, căutînd, însă, mereu poe mul ca „o zicere din mine și din afara mea“.
Poezia lui Ion Cocora începe cînd „între sine și sine pe poet îl părăsește sinele“, pentru a fi liber cît pasărea ciripind pe lama cuțitului sau, altfel, cînd poe tul împrumută măștile omului din teatru.