Peste o lună sau două se vor împlini cincizeci de ani de la apariția Contradicției lui Maiorescu, teza de doctorat a lui N. Manolescu, care a stabilit pentru mai mult timp, chiar din primul an al reluării sistemului tradițional de doctorate, un standard destul de înalt pentru a fi un reper în anii următori. Printre diversele teme noi capabile să spargă tabuurile și deformările proprii unui regim care abia începuse să-și schimbe fața la sfârșitul anilor șaizeci, abordarea figurii emblematice și personalității lui Titu Maiorescu, precum și problematica legată de viața și activitatea acestui mare deschizător de drumuri anunță și pregătesc reevaluări importante pentru istoria culturii și a literaturii române după două decenii de stângism și excluderi politice. Natura duală a personalității lui Maiorescu este punctul de plecare al tezei care descoperă și argumentează evoluția unei cariere politice și culturale nu doar strălucitoare, dar căreia îi descoperă și-i pune în valoare tensiunea unei contradicții între elementele, între termenii constitutivi ai omului și ai operei sale: „Structura însăși a operei lui Maiorescu este contradictorie: spiritului religios al întemeietorului îi răspunde spiritul polemic al celui care neagă.“ (p.264). Dar contradicția „dintre spiritul religios și cel polemic“ este uneori prezentă sub forma amalgamării, „adesea ele se confundă“ și această contradicție a marelui îndrumător „este o contradicție lăuntrică a operei și a personalității, nicidecum o incompatibilitate între operă și timpul istoric“, cele două trăsături – înclinația către polemică și vocația sistemului – se împletesc și se sprijină, „negația originară se convertește în demonstrație impersonală, impersonalitatea originară se convertește în polemică“. Și mai departe: „exemplaritatea lui Maiorescu nu provine doar din năzuința de a începe absolut cultura, dar în egală măsură din eșecul acestei năzuințe“, ea îl împinge deopotrivă spre impersonalitate și spre polemică deschisă, „spre abstragere din condiția sa istorică și spre opoziție față de ea“, iar „contradicția devine exemplară prin acela care o trăiește“ (p. 269): el nu moștenește, ci anunță destinul categoriei pe care o reprezintă. O idee înrudită, dar departe de a-i surprinde multele și însemnatele consecințe, fusese oarecum sugerată încă din 1925, când Simion Mehedinți vorbea despre „antitezele acestei vieți, atât de bogată în contraste“, în mica monografie pe care i-o consacrase magistrului1 : ceea ce nu observase biograful era felul în care contrastele se împletesc în personalitatea omului și faptul că ele generează o energie sporită prin plasarea lor într-un câmp principial ostil, cum spune Manolescu în cartea sa: „Vom constata că polemicile, expresia cea mai directă a opoziției, tind către impersonalitate, iar discursurile, expresia cea mai directă a impersonalității, tind către polemică“, iar forma cea mai frecventă în polemicile sale este ironia, la rândul său cea mai detașată, cea mai puțin „personală“ dintre procedeele polemice. Fapt este că anul centenarului mobilizase mai mulți autori care au publicat totuși, în condițiile nefavorabile ale pregătirilor de război, o serie de contribuții dintre care se detașează monografiile parcă testamentare ale lui Lovinescu : Titu Maiorescu și Titu Maiorescu și posteritatea lui critică. Însă nici spiritul iscoditor și nici tentația portretisticii nu i-au creat și lui Călinescu dispoziția necesară pentru a sonda meandrele personalității lui Maiorescu și a-i permite descoperirea acestei dinamici al cărei motor e contradicția: cea mai mare parte a articolului care-i este consacrat figurii viitorului critic în istoria sa din 1941 inventariază, în spiritul abordării tradiționale, personalitatea copilului care „e teribil de precoce“, dar nu are structura geniului, ci o structură de „ambițios care ține să se înfrâne și să se corecteze“, cu o minte „cristalină ce se naște clară de la început și nu mai face progrese, cum se-ntâmplă de ordinar în cazurile de precocitate“.
Consecvent unghiului din care îl consideră, Călinescu observă că Maiorescu s-a aruncat în „lupta pentru cucerirea vieții“ imediat după licență: „Pe dată ce sfârșește studiile, el se aruncă în viață, lăsându-se cu total absorbit de ea, citind numai pe apucate… de nicăiri nu rezultă o cunoaștere sistematică a literaturilor“. Parcursul oficial este într-adevăr excepțional, posibil doar într-o epocă în care totul era de făcut: la 23 de ani era rector al Universității din Iași! Lăsând la o parte paginile despre om și tribulațiile lui sentimentale, despre cercul și relațiile din interiorul Junimii, el socotește că studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 conține „didactic și limpede estetica maioresciană, rămasă neschimbată“ până la sfârșit. Surpriza este să vedem cum Călinescu apreciază judecățile lui Maiorescu prin criterii contemporane, comparația „galben ca ceara“ din Groza lui Alecsandri, revelată de critic, „a devenit o convenție fără putere evocativă“, iar ideea că metaforele sunt o condiție a frumosului poetic „apare azi abuzivă“ (p. 354) etc. Sigur că Maiorescu nu-i aprecia pe prozatorii francezi contemporani (pentru el, autori ca Flaubert, Zola și Maupassant sunt „pâcloși“, p. 359), pentru că standardele sale erau ale literaturii germane a tinereții sale, epocă în care scrisese și el o piesă în nemțește pe care voia s-o propună unui teatru din Viena: observațiile lui Călinescu își au cel mai adesea originea în lipsa de perspectivă istorică asupra judecăților maioresciene care se manifestă încă din epoca studiilor sale vieneze. Mai degrabă mă surprinde că el – care făcea uneori caz de ciudățenii caracteristice pentru victímele sale – nu remarcă chiar în anul dinaintea apariției „istoriei“ sale descoperirea versurilor lui Maiorescu, tipărite de Torouțiu într-o broșură de câteva pagini: Titu Maiorescu, Gedichte, din 1940.
O altă direcție importantă în care Contradicția des – chide drumuri noi în aprecierea operei lui Maiorescu și în general în aprecierea scrierilor de interes istoric pe care le lasă omul politic, mai degrabă decât criticul, este aprecierea Istoriei contimporane drept o operă care oglindește o epocă, substituindu-se prin forța reconstituirii unei opere romanești: cum „însemnările zilnice“ sunt oglinda propriei activități, adică o autobiografie de campanie, Istoria contimporană este „o oglindire și în același timp o recreare a ei (adică a „biografiei individuale“, n.n.), document și operă“. În toate aceste scrieri, sugerează criticul, Maiorescu încearcă să se obiectiveze: „Adolescentul găsise în însemnări mijlocul de a-și scrie viața fără să o trăiască; politicianul se lasă condus de același impuls când încearcă să-și scrie istoria. Și unul, și altul caută posibilitatea de a-și privi din exterior viața… de a se impersonaliza“. Dar această încercare de a se obiectiva, privindu-se în perspectiva unei existențe urmărite în act, nu se transformă într-o revanșă ieftină, ci devin viață, ca într-un roman: „Istoria, ca și Însemnările, nu se mărginesc să fie documentul unei existențe: ele se substituie ei.“ Plecând de la o comparație cu Machiavelli, enormă, găsește în insuccesele sale politice temeiul pe care se obiectivează judecata sa ulterioară: „ar putea și el să urască sau să sufere când povestește istoria. Este prea inteligent pentru asta. Neputând face istoria, el o va scrie“. Dar calitățile de scriitor, asupra cărora ne înștiințează astăzi jurnalele și epistolarul său (între altele tradusese Afinitățile elective ale lui Goethe, dar a distrus manuscrisul, aflăm dintr-o scrisoare către Theodor Rosetti din iunie 1862, cf. Jurnal, III, p.293), sunt indiscutabile și au fost recunoscute ca atare în Contradicția lui Maiorescu într-o formă care ar fi trebuit să atragă atenția: „Istoria contimporană a României nu se mai citește astăzi pentru istoria din care s-a inspirat, ci pentru aceea pe care o povestește. Maiorescu este aproape un mare prozator.“ (p.125). Una peste alta, și fără să ne mai raportăm la penuria informațiilor care erau consemnate încă în documentele care vor apărea peste câțiva ani, Contradicția lui Maiorescu este o carte care descoperă nu numai adevărata statură a personajului, ci și motorul intern al acțiunilor sale: o carte care a oferit un model sau mai degrabă o provocare pentru istoricii literaturii. Fertilă în idei și în consecințe, urmată de un raft întreg de cărți (ale lui Liviu Rusu, Eugen Todoran, Petru Ursache, Z.Ornea, Ovidiu Cotruș ș.a.), Contradicția a deblocat între altele publicarea jurnalului și epistolarului lui Maiorescu, care presupuneau un mare efort filologic, de stabilire a textului român și a celui german, de traducere și adnotare a lui, pe care le-au publicat în mai multe volume doamnele Domnica Filimon și Georgeta Rădulescu-Dulgheru începând din 1975.
1 Soveja, Titu Maiorescu, București, 1925, p.99.