Ultimul Goma

Totalitarismul nu s-a încheiat în 1990 pentru Paul Goma. Discursul e neschimbat, iar vehemența n-a slăbit. Doar adversarii se înmulțesc pe măsură ce găsește pricini tuturor, chiar și din partea lui de baricadă. Impetuozitatea se intensifică direct proporțional cu dispariția obiectului demonizat – comunismul. Se poate vorbi despre multe cauze. Mai însemnată rămâne popularea spațiului public postdecembrist cu indezirabili ce prezintă, însuflețiți, disidențe imaginare. Sau, în orice caz, marginale. Goma mută sensul contestării politice în atitudine de igienizare civică. Numai că radicalizarea lui lipsită de obiect (regimul totalitar) sună tot mai mult în gol. Regele disidenței rămâne fără public.

De la sfârșitul lui 2002, când încheie ultimul roman, Paul Goma se dedică jurnalului ca și cum, inutil, discursul-fără-public se transferă într-o competiție personală. Iar când Arhivele se dovedesc neconcludente sau manipulate, scriitorul decide că numai jurnalul păstrează dosarele reale. E momentul re-însingurării. Izolat în apartamentul de deasupra Parisului, scriitorul nu se întoarce în țară, nici în Basarabia. Pentru el, minunile nu există. Nici nu poate spera la modificări providențiale. Libertatea îi arată alt chip al răului, chiar dacă diluat conceptual. Dar ce nu am înțeles din atitudinile ce păreau excesive ale lui Goma? Probabil esențialul decojit.

Paul Goma este un solitar care urăște singurătatea. Îndărătul histrionului din polemică e un hipersensibil în haine de luptă. Urând camuflajul, fire directă, sinceră până la ruperea conceptului neelastic, Goma e prizonierul propriului sistem.

Dincolo de cuvinte, fără a ține seamă de cutuma dialogului, Paul Goma construiește un discurs cu multiple straturi, iar toate sunt ultimative: de la trauma deportării și refugiile ce par fericite la deprinderea unui exil elementar. După arestarea părinților și descoperirea singurătății, cel ce-și idolatrizează tatăl trebuie să-și demonstreze vrednicia. Primul Goma, adolescent, face din răspăr un destin. Totul în viața lui Paul Goma înseamnă reluarea traumei și a promisiunii că va continua etica din familie – transmisă noii familii, ceva mai târziu. Astfel, biografia lui Goma debutează în traumă și anxietatea se fixează în vocație, iar cea din urmă se suprapune cu destinul însuși. Adeseori am greșit evaluând numai pe cel din urmă Goma. Uitând masiva moștenire a educației etice. Cu alte cuvinte, când polemicile păreau că atacă principii sau adevărul istoric, de fapt ele erau ecourile luptei personale, începută din copilărie. Pentru mine, Goma nu este un Soljenițîn român, ci un copil rebel al veacului totalitar.

Fără situarea în opoziție, Paul Goma nu-și afla rostul. Consensul îi rămâne suspect. Armonia e compromitere. Opoziția nu e doar destin, dar și adrenalină civică. Din ea alimentează scrisul. Romanul lui Paul Goma e reprezentarea artistică a rezistenței prin vocație.

Alături de neînțelegerea atitudinii omului-Goma, a doua problemă cu impact major este depărtarea de Goma-scriitorul. Trec peste faptul, evident, că astăzi cititorii lui Goma se găsesc mai mult printre basarabeni. Cei din țară s-au blocat în Ostinato și Din Calidor, poate unul-două romane carcerale. Dar chiar și cu lecturile la zi, e dificil să urmărești o operă care s-a modificat permanent. Să fie perfecționismul? Teama de eșec? Probabil. Dar înclin să cred că Goma nu se putea despărți de operă. El nu aparține scriitorilor înstrăinați de cartea încheiată – care-și află propriul destin. Nu. Goma conviețuiește cu protagoniștii, rescrie, adaugă, astfel încât variantele romanelor trebuie cercetate acribios. Mai mult, nu ce apare publicat e și varianta ultimă. Ce vreau să spun privește dubla derută, biografică și a creației, care a frânat receptări concludente. Mă grăbesc să amintesc al treilea impediment în evaluarea lui Goma: mono ­grafiile. Până acum, am trecut de zece. Problema lor e că sunt fie abuziv empatice, fie hiperconcentrate pe hermeneutica detaliului. Din nefericire, ele n-au reabilitat imaginea omului Goma prin susținerea scriitorului cu același nume.

Cel din urmă roman publicat în timpul vieții este o sumă a celor trei atitudini. Încheiat într-o primă variantă la finele lui 2002, din Bătrânul și fata au apărut fragmente în revistele din țară. După știința mea, în acest moment, două ficțiuni au rămas nepublicate: Castelana (fost Viața la Castel) și Ela. Microromane, ca Bătrânul și fata. Ambele explorează feminitatea în diverse formule și însumează fragmente biografice în constructe livrești. Pentru că eroinele lui Goma sunt ființe de hârtie în cea mai mare parte, rezultate din prototipuri hibride, cu fragmente vii și altele textuale. Pentru cititorii fideli, cartea n-are nimic surprinzător. E limpede că nu se depărtează de cărțile știute. Numai că aici se găsesc utile confidențe despre metoda scriitorului. Care scrie un „scurt roman-jurnal-roman scurt“, însemnând secțiunile, alternanțele cărții. Povestea e simplă și cuprinde câteva luni din 1967, de după eliberarea de la Rahova a naratorului-personaj ce coincide cu autorul. Albit înainte de vreme, reînscris la literele bucureștene, tânărul de 30 de ani recuperează ceva din viața pierdută. Cu mama infirmă și hărțuit de Securitate, studentul vrea să continue facultatea și să interneze bolnava la București. Opțiunile sunt totodată două intrigi ale romanului, cărora li se adaugă o a treia, sentimentală, în care se și topesc.

Fără nimic în comun cu Nabokov, dar mai aproape de Gheorghe Crăciun și de Dumitru Țepeneag în imaginarea nimfetei de hârtie, Goma poartă cele trei intrigi în direcția unei ființe sintetice, dar nu mai puțin vii. Dogoarea ei, a ființei himerice, întârzie, pentru că scriitorul are nevoie de aluviuni biografiste, care să contrasteze cu necunoscuta de hârtie. Între cele două idealuri feminine – biografică și ficțională – autorul derulează procesul unei tinereți sinuoase. Retrospecția carcerală este dublată de una scripturală. Încarceratul scrie pe săpun răvașe spre surorile imaginare ale deținuților, iar la bătrânețe imaginează tardiv noua Evă, indiciul „scrisului-bun“. Drog, inspirație, muză, ființa de hârtie, ea e indiciul că povestea are suflet și că romanul respiră. Autoironic și cu umor, naratorul mimează seducția așa cum procedează cu debutul convențional al unui roman. Ca în Adameva, Sabina și Roman intim, citim istoria unui Don Juan decrepit, dar care, de la înălțimea senectuții, se reinventează ca un Adam în căutarea idealului feminin. Galateea e aici mereu aproape, dar tocmai de aceea identificată târziu. Roxana e mai întâi, după modelul Sabinei, mai degrabă un dublu. Firește că, între timp, muzele se multiplică, până ce nimfa din Poiana Narciselor activează prin ricoșeu, fără nimic indecent, pasiunea pentru scris.

În Bătrânul și fata, ludicul privilegiază semnificația. După digresiuni autoreflexive, cu ocoluri ingenioase, Goma recurge întotdeauna la oglinzile memorialistice ca să ne oblige să privim în altele. Ca și cum ar vrea să întârzie plecarea cititorului, să monologheze cu acest spectator de formă, de fapt, un interlocutor paliativ pentru dependentul de singurătate. Foarte ingenios, pentru că, jalonând printre protagoniste, el ne obligă să recitim întreaga operă. Bătrânul și fata e altă cale spre sine. Prin el însuși. La urmă se dovedește că Galateea de hârtie, nedesăvârșita ce traversează ca un refren romanul, este tocmai el, Autorul, la care ajunge după un amplu ocol prin evenimentele de până la finele lui ’67, dar cu flash-uri din trecut și din viitor. Povestea soției, a Suzanei – camarada din studenție și din agonia securistă – întruchipează salvarea vieții, la fel cum Galateea-Lolita descătușează scrisul. Din alt punct de vedere, dramele suprapuse anunță nașterea unui scriitor. Găsim aici și istoria sonatei din Ostinato, astfel încât Bătrânul și fata este o elegie a senectuții. Una în care, după o viață de căutări pe mai multe voci, după reformulări ale protagonistelor – mereu în centrul romanelor – el, scriitorul, revine la sine intermediat de noua Evă. Care e El, Autorul. Chiar dacă se încheie în cele din urmă în sine însuși, dincolo de muze și inspirații, de semne ale literaturizării, narcisismul trucat al lui Goma e dibaci, la fel ca schema reinterpretată via Flaubert.

Un faulknerian rătăcit în gesticulația diaristică, resuscitată mereu ca motor al tramei, Paul Goma rămâne un izolat fericit, un ludic anxios pregătit să amestece porții consistente de viață cu geneza unui text. Fără a fi un roman de top, Bătrânul și fata este mărturia scriitorului-dirijor, care a fost Goma, iar prin cele trei perspective-intrigi este o gymnopédie, în care se aud ecouri din pianul lui Satie.

Ar trebui să-l recitim pe Goma ca și cum tocmai a debutat.