Aurel Dumitrașcu a avut destinul unui poet romantic. Motivele acestei comparații sunt multe și o să-l evit pe cel (perisabil) al frumuseții fizice, deși se știe că înfățișarea sa adolescentin-angelică l-a predispus la o intensă carieră de seducător.
Mai întâi, a murit de leucemie la numai 35 de ani, în septembrie 1990 (s-a născut în 1955), nici măcar nel mezzo del cammin. Apoi, a trăit vremuri potrivnice, în primul rând potrivnice libertăților esențiale a unui scriitor – aceea de-a vorbi și de-a scrie. Libertatea și-a luat-o singur, cu toate riscurile de rigoare (a fost urmărit de Securitate și a fost cenzurat pentru gesturile, cuvintele și textele sale). Și se poate continua: s-a autoizolat între munți, la Borca Neamțului, într-un peisaj idilic foarte potrivit contemplației, scrisului și singurătății; a fost în contact permanent cu pulsul literaturii congenerilor săi, corespondând constant (destinatari i-au fost multe nume sonore), colportând idei, citind reviste și coborând periodic din satul natal pentru a merge la întâlniri literare naționale; a scris o poezie cvasi-ermetică, ceremonioasă, profund anti-mainstream, deloc deschisă jocurilor facile ale multor optzeciști, o poezie centrată pe tragicul existențial și pe imageria bogată, cu o puternică tăietură existențială; a publicat antum doar două plachete, Furtunile memoriei (debut în 1984) și Biblioteca din Nord (1986), în schimb multe postume (poeme, scrisori, jurnale, articole) au fost restituite publicului de prieteni (prietenia a fost una dintre marile lui vocații).
Ei bine, din toate aceste trăsături de „copil al veacului“, cea mai paradoxală mi se pare ultima: postumitatea pletorică, una invers proporțională și cu prezența sa fizică în lume (plenară, vie, intensă), și cu parcimonia publicării din timpul unei vieți nedrept de scurte. De această uimitoare existență postumă se ocupă de ani de zile cu o loialitate admirabilă „geamănul“ întru literatură, poetul Adrian Alui Gheorghe, păstrătorul bogatei moșteniri de caiete și hârtii care alcătuiesc arhiva Aurel Dumitrașcu. Din ea prietenul fidel a publicat în timp volume inedite, fragmente diaristice și antologii epistolare, o producție literară consistentă, care dovedește că poeții nu doar că au viață veșnică, dar pe termen scurt transmit mesaje și după moarte.
Carnete maro reprezintă cea mai completă ediție de până acum a jurnalului lui Aurel Dumitrașcu, două volume masive care adună (definitiv oare?) notațiile zilnice ale scriitorului de la Borca din intervalul 1982-1990 (ultimele însemnări se opresc câteva zile înainte de moarte), plus un adaos cu câteva articole din presa locală, scrise în primele luni ale lui 1990. Tulburător, dens și exemplar, jurnalul e un testimonial entropic al scriitorului sub vremi: intimitatea domestică dintre munți (iernile, verile, vinilurile, lecturile, emisiunile radio, scrisorile, bucuriile, dezamăgirile, singurătățile, mama, nepotul, fratele), atmosfera apăsătoare din cancelaria școlii, unde preda limba română (blazarea, conformismul, platitudinea, șicanele), instantanee din zonă (Borca, Piatra-Neamț, Târgu-Neamț & comp.), tristețea de-a trăi sub o dictatură tot mai bolnavă (cu vecini politici care începuseră să se trezească în jur), întâlnirile cu prieteni și scriitori (lista lor ar fi oțioasă aici, oricum, foarte mulți și foarte cunoscuți – din acest punct de vedere jurnalul e și o oglindă a lumii intelectuale românești de atunci), iubirile (multe și implicate aproape de fiecare dată), descinderile la USR București, aventurile examenelor la Facultatea de Litere din Iași, lupta cu Cenzura de la edituri, entuziasmul din decembrie 1989 și dezolarea din primele luni ale lui 1990, momentele dramatice din spital și din ultimele zile ș.a. Dincolo de orice altceva, toate reflectă atitudinea unui „personaj“ teribil al epocii, care a refuzat compromisurile de orice fel: „Singura viață reală a poetului“, notează undeva, „nu poate fi decât poemul. Și în poem nu au ce căuta noțiunile prin care este stereotipizată mediocritatea exaltată“.
„Mărturie a unei treziri“ și „simptomatic pentru o întreagă generație“, cum îl numește Adrian Alui Gheorghe (care, apropó, nu e trecut nicăieri ca îngrijitor al ediției, ceea ce e o neglijență impardonabilă a editurii!), jurnalul lui Aurel Dumitrașcu e un fragmentarium al unui destin exponențial. Dacă nu s-ar fi sfârșit exact când i se deschideau drumurile, poate am fi putut vedea mai pregnant că „poeții există pentru a feri lumea de ambiguitatea unor noțiuni“ (notație din 18 iulie 1987). Și am fi adăugat în mod sigur un număr mai mare de poeme memorabile în istoria literaturii române de totdeauna.