Bucureştii colonelului Papazoglu. O carte și un oraș

Trăim, indiscutabil, momente insolite de izolare la domiciliu, a fiecăruia de fiecare și a tuturor de mediul în care ne duceam existența dintotdeauna. Nu este o situație comodă, iar pe cei care exaltă virtuțile comunicării și lucrului online îi asemăn, mai degrabă, cu unii care fac haz de necaz…

Nu pentru a vă oferi, așadar, un ersatz de optimism vă aduc acum în fața ochilor o carte veche, scrisă în timpuri mult diferite de cele de azi. Ci pentru că, dacă există ceva bun în toată această suferință generală (și a celor bolnavi, și a celor cărora li s-a dat viața peste cap spre a nu se îmbolnăvi), este faptul că avem acum răgazul de a reflecta mai serios la mediul în care locuim. La oraș, la patrimoniul – iertare pentru vorba mare – pe care l-am moștenit și, mai ales, la starea în care îl vom lăsa, la rândul nostru, celor care vin.

Din păcate, Capitala României este un oraș care, și în timpuri normale, pare asediat. Nu din afară, ci dinăuntru. În România literară s-a scris și se va mai scrie nu doar despre crimele la adresa patrimoniului (să sperăm că acestea se vor împuțina și chiar dispărea), ci și despre agresiunile la adresa civilizației urbane și a infrastructurii. Civilizație și infrastructură fără de care nu putem vorbi de un stat european și de o țară civilizată.

Iar civilizația nu este un moft, ci lichidul amniotic al culturii, al toleranței, al bunei guvernanțe. Cartea de față atestă că predecesorii noștri s-au confruntat cu aceleași probleme, dar au găsit, poate, soluții mai bune.

*

Se manifestă, în ultimii ani, un lăudabil interes livresc pentru istoria Bucureștilor, pentru cunoașterea și, dacă e cazul, redescoperirea tezaurului istoric și cultural al orașului. Nu știu dacă e vorba de o simplă sau de o explicabilă intenție compensatorie, de a mai salva, măcar, virtual comorile unui oraș devastat, în ultimele patru decenii, cu o incredibilă înverșunare. Dar rezultatele acestei preocupări sunt însemnate și vor cântări greu în balanță peste alte câteva decenii, când, să sperăm, orașul, încăput atunci pe mâna unor edili mai inteligenți, va avea parte și de cetățeni cu un minimum de civilizație urbană.

Se vernisează, astfel, în ultimii ani, expoziții de fotografii de epocă, se prezintă proiecte de restaurări, se reediteză cărți de memorii ale unora dintre cărturarii care i-au înnobilat străzile și bulevardele.

Între cărțile care au suscitat un interes firesc, cunoscând chiar două reeditări post-revoluționare, se numără și lucrarea lui Dimitrie Papazoglu, Istoria fondărei orașului București, publicată în 1891. Din păcate, prima reeditare, apărută în 2000, sub egida Asociației Române pentru Educație Democratică și sub îngrijirea (nu e nici o ironie) lui Adrian Năstase, a constat într-o simplă reproducere a textului, fără nici un fel de aparat critic. Cum acesta era absolut necesar, măcar pentru corectarea numeroaselor erori pe care, mânat de acel „sfânt nesațiu“ al generației sale, le comite Papazoglu, o reeditare se impunea. Ea a văzut lumina tiparului în 2005 și a făcut parte dintre textele care au relansat interesul pentru istoria și civilizația Capitalei.

Editorul Marcel-Dumitru Ciucă a îngrijit textul într-un mod exemplar. Cele 205 pagini ale textului de bază sunt însoțite de 125 de pagini de note, de o bibliografie completă a istoriografiei Capitalei și de un indice masiv, toate acestea restituind, cu maximă acuratețe, istoria reală a Bucureștilor, în marginea textului lui Dimitrie Papazoglu.

Dar să revenim la acesta din urmă. Papazoglu a fost o figură populară în România Vechiului Regat. Ofițer de meserie și autodidact, el a fost unul dintre primii noștri arheologi și muzeografi. Colecția sa de antichități, expusă în Museul Papasoglu, a fost multă vreme cea mai prețioasă colecție medievală din Capitala unei Românii ai cărei guvernanți se gândeau – atunci, ca și acum – la propria lor îmbogățire, nu la recuperarea trecutului. Desenator talentat – dar școlit pe lângă un mediocru pictor francez, Jacquin, pripășit în Principate –, a executat un număr impresionant de litografii istorice, care au împodobit decenii bune pereții tuturor școlilor și instituțiilor de stat, alimentând, se-nțelege, nu simțul estetic al privitorilor, ci pe cel patriotic. Om vechi, Papazoglu – urmaș al Slătinenilor, născut în clădirile acestora din jurul bisericii Zlătari – face legătura dintre epoca fanariotă, al cărei ultimi doi luștri i-a trăit pe Podul Mogoșoaiei, și cea a consolidării României moderne, sub regele Carol I. O epocă îndelungată, în care destinul și înfățișarea țării noastre s-au modificat radical. O epocă, de asemenea, frumoasă și tumultuoasă, plină de patos, de naivități, dar și de construcție solidă, ce durează până azi.

Îndrăgostit, după moda franceză a timpului, de Capitală, Dimitrie Papazoglu nu se mulțumește doar să o imortalizeze în litografii (astăzi ieșite din circulație), ci îi scrie și istoria. O istorie, se-nțelege, reflectând orizontul cultural al unei epoci pe care aș îndrăzni să o numesc, în ciuda marilor ei creatori, epoca stilului minor. Un stil care nu e determinat de cunoștințele aproximative, de autodidact, ale lui Papazoglu. Confuziile acestuia, enorme uneori (cum e cea dintre Constantin Șerban și Constantin Brâncoveanu), pălesc în fața patosului patriotic al evocării și, în orice caz, în fața realei prețuiri a trecutului, pe care textul colonelului o respiră prin toți porii.

La drept vorbind, după cum subliniază și îngrijitorul ediției, nu avem de-a face cu o istorie propriu-zisă, ci cu o scriere memorialistică. O narațiune în care istoria – aproximativă, repet – a Capitalei României se împletește strâns cu istoria personală a celui care scrie. Locuitor al mahalalei Udricani, el plasează acolo vatra orașului, în ciuda dovezilor contrare. Ia de bune falsurile care încearcă să lege numele întemeietorului mitic, Bucur, de o bisericuță, în mod evident, ulterioară cu mult hrisovului lui Vlad Țepeș, care consemnează existența „cetății de pe Dâmbovița“. Face chiar și o teorie istorică asupra dezvoltării orașului, bazându-se atât pe texte, cât și pe o foarte aproximativă memorie, pe care o putem numi fără să greșim familială. Întrucât urmașul modern al Slătinenilor, deși democrat în convingeri (a participat la Revoluția de la 1848, între altele), ține la ighemonicon.

Totuși, chiar dacă a fost nevoie de 125 de pagini de note pentru a face cartea lizibilă și pentru cititorul de azi, textul lui Papazoglu merită readus în atenție. Se parcurge, de altfel, pe îndelete, degustând dulceața de altădată a unui stil care, în expresiile sale arhitectonice și urbanistice, și-a pus amprenta și asupra Capitalei noastre. (Mă rog, ce a mai rămas din ea…) Vezi clădirile în stil neoclasic sau baroc francez de provincie, mediocre în epocă, dar îmbogățite, azi, de o inconfundabilă patină. Sau, de ce nu, Grădina Cișmigiu.

Este și o latură horror în cartea lui Papazoglu. Fără să fie un mare istoric, memorialistul consemnează, totuși, cu sagacitatea și amărăciunea pasionatului de istorie, monumentele dispărute în epoca modernă a României, precum și starea în care găsesc, la 1874, fostele scaune voievodale de la Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeș și Pitești. Tabloul e, pur și simplu, terifiant. Fără nici un dram de nostalgie față de defunctul regim comunist – vezi, de pildă, textul meu Demolarea memoriei, în vol. Eseuri critice, p. 135 – se poate spune că, la acest capitol, „tovarășii“ au fost doar niște emuli conștiincioși, pe lângă ce s-a întâmplat în epoca de, totuși, avânt patriotic dintre 1821 și 1900, când au dispărut multe dintre cele mai frumoase și mai faimoase biserici, mănăstiri și palate clădite în istoria românilor.

Citiți-l pe Papazoglu (se-nțelege, în ediția profesorului Ciucă). Veți învăța, măcar, să iubiți un pic mai mult acest oraș pe care îl batjocorim prin indolența noastră. Și prin nepăsarea cu care alegem drept edili oameni care, vorba lui Eminescu, nici vor, nici pot să-l administreze.