Simona Antonescu s-a așezat, încă de la debut, în arealul prozei de inspirație istorică. După Fotograful Curții Regale (Cartea Românească, 2015, Premiul pentru Debut al U.S.R.), au urmat romanele Darul lui Serafim (Cartea Românească, 2016) și Manuc (Polirom, 2017). Anul trecut a publicat Ultima cruciadă, narațiunea coborând, de data aceasta, într-o epocă istorică mai îndepărtată în timp decât acelea din cărțile precedente.
Ultima cruciadă urmează, ca și Manuc, modelul sadovenian al prozei istorice cu eroi legendari. Originalitatea romanului constă în subiectul ales și în transformarea explicită a Poveștii într-un personaj. Acțiunea se petrece în secolul al XV-lea, în vremea ultimei încercări de cruciadă, când Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei, apără, în anul 1456, Cetatea Belgradului de asaltul glorioasei armate otomane, conduse de sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Povestea convoiului care se întoarce acasă, cu Iancu pe catafalc, răpus de ciumă, devine, paradoxal, și una a învinșilor. Sleiți de luptă, de oboseală și de foame, oamenii Măriei Sale trebuie să păzească acum trupul îmbălsămat al domnitorului. Istoria victoriei Creștinătății în fața expansiunii otomane, avându-l ca erou pe Iancu de Hunedoara, personaj real de prim-plan, reprezintă The Big Picture. Romanul se constituie însă dintr-un evantai de povești ale unor personaje născocite, pitorești, care gravitează în jurul voievodului: proscrișii convoiului. Ei sunt aici personaje principale: Maria Descântata sau Hăruita, din Deva, care crescuse de mică în castelul lui Iancu și al Elisabetei Silaghi, farmazoană cu părul de foc „diavolesc“ și cu glas din altă lume; Avram Răspopitul, văr cu Iancu, parteneri de șoimărit în copilărie, la Corbii de Piatră, care își regăsește vocația armelor după rătăcirile în haina preoțească, impusă de familie; Silip Călăul, din Alba Iulia, care venise la cruciadă pentru a fi lăsat să se așeze în cetate, în rândul semenilor; junii Lupu și Corbu, „smintiții“ iertați de pedeapsa cu moartea, pentru braconaj, în schimbul înscrierii la oaste; Gădălin Ucenicul, lunaticul săbier din Sibiu, halucinatul care vede unicorni și grifoni; Anufie Constantinopolitanul, păzitorul icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului (pictate de Sf. Apostol Luca), scăpat din asediul fostei Capitale a Imperiului Bizantin. Fiecare ajunsese în tabăra lui Iancu de la Seghedin fugind de ceva sau sperând la altceva, astfel încât drumul de întoarcere din Serbia se transformă într-un parcurs inițiatic, de limpezire de sine și de împăcare cu soarta. Tabloul de epocă se încheagă nu numai din mișcările politice și militare ale lui Iancu de Hunedoara, ci și din dramele acestor oameni care poartă un stigmat, aparent neimportanți la scara marii Istorii, dar esențiali în economia poveștii: prigoana românilor din Transilvania, creștini de rit grecesc (ortodox), programul unioniștilor, conform deciziei Consiliului de la Florența, luptele fratricide pentru pământ, căsătoriile din interes (economic, politico-diplomatic), războiul intestin al caselor regale, mentalitatea superstițioasă, împroprietărirea țăranilor participanți la bătălii, ritualurile vasalității, condiția femeilor în Evul Mediu etc.
Cel mai important personaj al romanului rămâne însă Povestea, fiindcă doar ea este nemuritoare, doar ea are puterea de a imortaliza întâmplări și oameni, de a-i metamorfoza în personaje de mit și legendă: „Oamenii trec, Povestea rămâne. Ea este acum aici, privind în același timp către noi, cei care îi ascultăm cuvintele fermecate, și către cei de atunci, care le înfăptuiau. Pentru Poveste suntem aceiași. Numai pentru noi Povestea este alta, căci, privind-o de aproape, proscrișii convoiului o vedeau ca pe Pasărea Măiastră, mare cât cerul, ocrotitoare și severă, vie, mai vie uneori chiar decât ei, pe când noi cei de astăzi o vedem ca pe o dantelă de cuvinte, pe alocuri greu de crezut, respirând poticnit, ca și cum pasărea de odinioară s-ar fi culcat obosită, iar pământul ar tot acoperi-o încet de atunci încoace.// Crește iarbă nouă peste aripile întinse la pământ ale Poveștii“. De altfel, și Sfârșitul cam emfatic întărește ideea că Ultima cruciadă este o pledoarie romanescă pentru Poveste.
Fără experimente stilistice arhaizante și fără farafastâcuri narative postmoderniste, Simona Antonescu este o povestașă Old School fermecătoare. Povestea din Ultima cruciadă curge lin, reînviind, în culori realiste, dar cu tușe magico-poetice, o lume de demult, din negura veacurilor, citându-l pe Eminescu, o „Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii“.