Colecționam voci și gesturi. Îmi exersam modalități infinite de expresie. Memoria mea auditivă înregistra orice vibrație a aerului. Organul vorbirii interioare le putea reproduce automat. Mă transformasem, ce-i drept, prin propria-mi voință, într-un aspirator de voci și chiar un aspirator de gesturi și priviri. Memoria mea afectivă depozita toate aceste relicve în interiorul ei. La ce-mi foloseau însă trăirile altora, odată ce ele mă împiedicau să le conștientizez pe ale mele? Stăteam uneori seara în fața oglinzii și mă scălâmbăiam. Încercam să intru în pielea altor personaje, a oamenilor care, întâmplător sau nu, îmi ieșiseră în cale. Îi simțeam cum se mișcau în interiorul meu; când însă încercam să le reproduc comportamentul, copiindu-le modul de-a se mișca și a vorbi, mă apuca, deodată, transpirația. Nu, hotărât lucru, nu aveam aptitudini de actor. Ci mai degrabă un circar, un clovn lipsit de har. Totu-mi ieșea anapoda. Nimic din ce încercam să redau nu se articula la suprafață, ci doar înlăuntrul meu, în depozitul interior populat de tot felul de oglinzi concave și convexe. Acolo mă mișcam cu dezinvoltură. Acolo eram cu adevărat actor.
În aparență, personajele din teatru sunt ca niște baloane de săpun, ce se umflă pe durata spectacolului și se sparg odată cu aplauzele! Înăuntrul fiecărui astfel de balon stau actorii. Pe măsură ce spectacolul crește în amploare, actorii se pregătesc de gestul final. Personajele pe care le interpretează, îngenunchind pe scenă, mor în fața publicului. După căderea cortinei, în timp ce sala se golește, personajele agonizează zvârcolindu-se printre decorurile rămase drept relicve pe scena golită de protagoniști. O parte din vorbele din gesturile lor se mută de pe scenă în memoria spectatorilor. Acolo gesturile și replicile prind un nou contur, o nouă viață.
Și pe măsură ce gesturile prind contur, personajele, pentru o clipă, pornind de la detalii insignifiante, se reconstruiesc aproape de la sine. Ele poartă chipul actorului care le-a dat viață pe scenă, dar încărcătura lor interioară devine un datum al spectatorului.
Gesturile cunosc anumite contorsiuni. Replicile sunt și ele prelucrate în funcție de starea afectivă a spectatorului ce-a fost prezent în sală. Aritmetica gesturilor evoluează după legile intuiției. A empatiei față de actor, dar și față de scriitorul care, în urma unui puzzle existențial și a unor introspecții interioare, le-a dat primul viață făcându-le să prindă consistență pe foaia de hârtie.
Unde se termină însă viața „efemeră“ a personajelor interpretate de-un actor?
În principiu, ea se sfârșește odată cu gongul final. Se stinge odată cu ovațiile. Și „reînvie“ atunci când pe scenă se joacă un nou spectacol. Fiecare spectacol e irepetabil. Actorii, chiar dacă nu schimbă în esență interpretarea, vin cu nuanțe noi. În fapt, viața personajelor interpretate de actori nu se sfârșește niciodată. Căci ele contaminează spectatorii, determinându-le comportamentul cotidian.
Prin intonație, printr-un gest neașteptat, oricând o dramă de pe scenă sau chiar din viață se poate transforma în comedie. Comedia, prin parodie, prin caricatură ne învață să luăm viața peste picior, făcându-ne să ieșim din situații dificile. Există diferite căi și scheme tactice – ne spune Marin Moraru – pentru a transforma o trăire halucinantă într-o scenă de bluf cu dubă semnificație. „Sunt o sumedenie de modalități – mărturisește el – pot spune infinite. Chiar și Hamlet poate deveni o comedie… Nu se schimbă nici o literă, numai intonațiile în frază, accentele. Se subliniază alte cuvinte, se dă importanță altor nuanțe. Pentru a deveni cât mai expresiv, fiecare actor se încadrează într-o structură expresivă, fie că vrea, fie că nu vrea. Această coajă cu care ne prezentăm în lume constituie modalitatea de expresie… Coaja asta nu este o înfățișare exterioară, ci reflectarea modalității de expresie.“
Pentru a intra în pielea, coaja sau mai bine zis în carapacea unui personaj, actorul trebuie să găsească gesturi cât mai potrivite pentru replicile pe care le va rosti. Astfel, în jurul cojii sale interioare se adună mișcări și voci, și gesturi, ce-i animă mimica în funcție de configurația lăuntrică. În acest sens, actorul e un colecționar. În subconștientul său se adună mereu elemente noi, achiziționate de pe stradă, din cărți, dar și din alte spectacole interpretate de alți protagoniști. Printr-o macerare continuă, elementele împrumutate, trăirile, intră, pe măsură ce arta sa evoluează, în lada de zestre a ADN-ul său existențial.
Modul cum vor fi folosite toate aceste acumulări pe scenă ține de tehnica, dar mai cu seamă de harul cu care a fost înzestrat de către cel de sus fiecare actor.
„Eu nu cred că te poți plafona undeva“, afirmă într-un interviu Gina Patrichi. „Și nu cred în genii pierdute, adaugă ea. Dacă în tine există o ardență, există o sinceritate pătrunzătoare, dacă ești tu o ființă care, cu harul pe care-l ai, transformi tot ce-i în jurul tău, adică transformi tot ce atingi într-o lume a transfigurării artistice, este imposibil să te plafonezi sau să mori puțin câte puțin. În unele teatre din provincie nu există un climat de creație, aceasta este o realitate, dar unde există un astfel de climat?!“
Climatul, spune interpreta Nastasiei din Azilul de noapte de Maxim Gorki, dar și a altor roluri memorabile, ți-l creezi tu însuți. Azilul de noapte este, de fapt, infernul. Una din fețele infernului cotidian. Ca să cobori în interiorul lui trebuie să percepi condiția umană și limitele ei. Fiecare personaj e un abis în care încerci să intri la începutul spectacolului, dar odată intrat nu se știe dacă vei mai găsi o portiță pentru a ieși din labirintul psihic în care ai coborât. Uneori, pentru a ieși din rolul pe care-l joacă, actorul trebuie să apeleze la exerciții de exorcizare. Demonii personajelor sălășluiesc înlăuntrul său și numai o minune face ca viața actorilor să nu se transforme într-un coșmar nu greu de intuit.
Oare cum pot conviețui în interiorul tău un prinț Hamlet, dar și un Cațavencu?! Ba bine că pot. De ce să nu poată? Cine i-ar putea opri?!
O forță ciudată, greu de definit, îi apără pe actori de stările malefice ale personajelor interpretate. Ei intră și ies din roluri cu nonșalanța cu care un scafandru se ridică de la adâncimea apei la suprafață. Desigur că pentru a ieși „viu și nevătămat“ din abis e nevoie de acel moment de depresurizare.
Orice actor posedă, în acest sens, tehnica sa. Momentul cel mai critic e însă intrarea în pielea personajului, coborârea în Maelstrom descrisă de Poe în celebra sa povestire. Atunci, intervine ruptura. Scindarea eului. Momentul în care eul tău e populat de alte entități și alte chintesențe.
Exorcizarea actorii o practică în culise. În perioada demachiatului, conștient sau nu, când se privesc îndelung în oglindă, își dau jos masca de pe față, revenind la starea dinainte de coborâre în hău. Sau când stau de vorbă cu partenerii, cu regizorul sau cu admiratorii lor în cabină. Sau la o agapă cu prietenii. Sau abia atunci când mult timp după căderea cortinei revin încă transfigurați la casa lor.
„Cu cât știi mai bine ceva, mărturisește aceeași actriță, cu atât trebuie să uiți că știi. Eu nu știu multe, în meseria asta, sau în orice caz mă străduiesc să uit. Sigur că exercițiile pe care le fac, pentru ca mijloacele mele să fie perfecționate, adică vorbire, mișcare, gimnastică, astea sunt lucruri la îndemâna oricui; eu fac aceste exerciții – cum să spun? – pentru ca penelul și vopselele mele să fie de cea mai bună calitate. Dar de aici încolo, ceea ce se cheamă momentul de creație propriu-zis, acesta este un moment atât de surprinzător și este rezultanta unor acumulări al căror secret nu vi-l pot spune!“
Secretul la care se referă actrița este, probabil, momentul întâlnirii cu demonul personajului ce urmează a fi interpretat.
Cunosc actori care pentru desăvârșirea artei lor iau în fiecare zi pulsul străzii, stând de vorbă cu personaje pitorești, dar și cu oameni banali în aparență. De la fiecare din ei împrumută câte ceva. Cunosc, de asemenea, actori care, pentru a intra în pielea personajelor, s-au internat la ospiciul simulând o anumită nebunie, până au înnebunit și ei. N-au făcut-o, desigur, de amorul artei. Ci au făcut-o pentru a-și desăvârși arta interpretativă și cunoașterea abisului uman.
Nu e ușor,de pildă, să joci rolul lui Popriscin din Însemnările unui nebun de Gogol!
Cum să simulezi nebunia personajului care se face simțită în fiecare literă din text?! Cândva, actorul ieșean Dionisie Vitcu a făcut-o la modul sublim. Nu știu dacă pentru a-și contura personajul a vizitat, pentru a se documenta la fața locului, stabilimentul doctorului iubitor de artă Petru Brânzei. Poate a găsit resursele în interiorul său. Nu știu nici cum a ieșit din rol. Interpretarea sa a fost însă de-a dreptul genială. Îmi scot, în mod simbolic, de fiecare dată pălăria când îl întâlnesc pe stradă. Și-l întâlnesc, vai, din ce în ce mai rar.
Ce rol, ce interpretare! Oho!