31.
Prin singurătatea asta ca zăpada
așternută-n patul meu de ghips,
te visez ca focul în apocalips
sau ca prin Toledo, sîngerîndă, spada,
cu privirea tristă ca un clips
aruncat pe-o pajiște-n Nevada,
te așez în mine ca-n ograda
împietrită ca nisipu-n sfinx –
bate vîntul umerii tăi goi,
de-nvelit să-i învelească norii,
să rămînă-așa pînă apoi,
pînă cînd îi vor lua fiorii
și, cînd ne-om trezi-n singurătate doi,
blestemaţi să ne divulge norii.
32.
Joaca asta lungă, de-a singurătatea,
m-a ucis încet dar încă sînt
răstignit pe sînii tăi ca-n vînt
crucea care izgonește moartea
ca pe-o arătare neagră, de pămînt,
peste care dragostea-și ia partea
îngropată ca tăcerea-n cartea
ce-o deschid cu mîinile-așteptînd –
dacă ochii mei în ochii tăi se-nchid,
inima mea bate-n piept, i-i bine,
și lovește-n piept ca într-un zid
care-abia-n picioare se mai ţine
ca un tren absent și lung pe șine,
cînd se va preface lumea-n vid.
33.
Toată noaptea m-ai ţinut în corzi,
răstignită pe un cearșaf cu îngeri
și apoi ca-n văile cu plîngeri
traversate de-un alai de lorzi
gura ţi-o-nchideam cu mii de frîngeri
ale buzelor flămînde de matrozi,
buze pe care și-n somn le rozi
pînă ce de disperare sîngeri –
și nu doar o noapte ne-am luptat
pe-o întindere cît poate ţine patul
și de-a lungul lui dar și de-a latul
pînă cînd pe scut m-ai așezat
să ne ţină pofta și-n înaltul
cer scrobit ca un cearșaf pătat.
34.
Trupul tău frumos ca aluatul
cînd e plămădit de mii de mîini
stă în ochii mei ca la stăpîni
sclavul cînd se vinde pentru altul,
pot să-l cumpăr azi ca din fîntîni
apa să o beau pe la lăsatul
serii cînd doar din lătratul
unui cîine sînge mai rămîni –
și cu el în joacă să plutesc
peste noaptea goală și tăcută
cînd de straie iar te dezvelesc
și te culc sub mine împlinită,
ca un cozonac crescut, dumnezeiesc,
să te mușc de sfîrcuri, zvîrcolită.
35.
Unii-și fac din Iuda evanghelii
necitind pe Marcu, Luca și Ion
și se dau de-a berbeleacul, în ison,
disperaţi de frică-n gheara ghenii.
alţii, dintr-o praștie, ca David-son,
pun pe Goliat în poala lelii
și se cred mai mari de-a lungul schelii,
ca Manole Anei veșnicul ei somn
într-un zid de veșnică zidire
în chiar cerul lacrimilor lui,
ca în palma Domnului un cui,
îndoit enoriaș în amintire,
să-și blesteme zilele, ca mire,
cu mireasa-adusă-n pat – și nu-i.
36.
Poate joi sau vineri, poate marţi
o să-ţi stau în ușă ca năluca,
să-ţi șoptesc că vreau să-ţi mîngîi buca,
de-o fi zi de post, să fie harţi,
o să mă privești cu inima cît nuca
și-o să-ncepi ușor să mă descalţi,
ca apoi în pat să mă înalţi
căutîndu-mă prin ceruri ca năuca –
pe pămînt va fi pustiu, și ploi
vor scălda cearșafurile-n care
ne-am pierdut atît de singuri noi,
eu tăcut și tu în disperare
încît nu vom mai privi-napoi
chiar dacă-nainte-i iad și supărare.
37.
Niciodată moartea n-a avut lumină
cît să facă întuneric peste tot,
nici atunci cînd ultimul ei mort
s-a lăsat înmormîntat cu vină,
și, desigur, nici atunci de tot,
să o pot primi ca o divină
-n braţele cu flori dintr-o grădină,
retezate de-o secure, ca-ntr-un lot,
de ceapiștii puși să facă planul
unii cincinal în patru ani –
te-am iubit, femeie, precum lanul
inginerul stagiar, pe bani,
curvă lustruită zilnic de golani,
galonaţi acum, și barosani!
38.
Masa stă întinsă ca un scut
peste care sîngele în cupe
gîlgîie frumos și vrea să umple
venele prin care a trecut
să-ţi vorbească vinul care-și rupe
bîlbîieli de june ne-nceput,
cînd din ţîţișoare el a supt
lăptișor vîndut pe perle scumpe,
ca-ntr-un iarmaroc cu drăcușori vioi
într-o lume-a evului cel mediu,
cînd stăteam cu tine pînă-n zori
să mă vindeci – îmi erai remediu –,
dar pe masă,-acum, nimic de soi,
doar un vin apos, ca un incendiu.
39.
Din orașul ăsta plin de oameni triști
aș pleca să nu mai știu de nimeni,
locuit de mii de ipochimeni,
ignoranţi, cu morgă de artiști,
ne-au urît de cînd eram mai tineri
și m-au pus pe cruce ca pe Crist,
încît, deși viu, nu mai exist,
nici tu, blestemată, într-o vineri
dusă peste-o apă-n alte vieţi,
căutînd să mă mai strigi pe nume;
poate peste-un stol de dimineţi
mă vei învia din vorbele cu spume –
ducă-se la dracu’ troaca de mistreţi,
tîrgul ăsta plin de-amărăciune!
40.
Cum îţi stau mînuţele pe sîni,
cupe de sub care nu se vede
semnul de iubire ce nu-și crede
decît dacă stau în ale mele mîini,
stau și eu să cad, ca-n iarba verde,
peste ei, cosașii cei bătrîni,
mursecaţi, ca zgîrciur’le de cîini,
bun de-nmormîntat în mii de vedre,
pînă cînd de tine n-o să știu
și nici chiar de mine să am veste,
hăituit prin viaţă ca-n sicriu
nebocit de-o mie de neveste,
între sînii tăi aș vrea să fiu
îngropat și înviat pe creste