Dilema lui Gherea

Adept al pozitivismului epocii în care trăia, Constantin Dobrogeanu-Gherea a manifestat aversiune față de abstracții și teorii „aeriene“, asumându-și, în acest sens, un rol de pionierat: „În țara noastră sunt unul din cei dintâi cari au zdruncinat toate teoriile metafizicei estetice și aplicarea lor la critica literară“ (Din critice, Editura pentru Literatură, 1967, p. 440; toate citatele ce urmează vor fi date din acest volum). Criticul marxist, care confunda idealul estetic cu scopul social, cânta în acest fel prohodul esteticii metafizice: „Când francezii, vorbind de estetica metafizică, zic M-me feu l’esthétique, noi românii vom zice: madama estetica, D-zeu s-o ierte. Nu-i vorbă, era ea o damă onorabilă. Cam prea sentimentală, mistică, vaporoasă. Cu gândul tot sus, deasupra norilor, în ceruri – pe pământ o pățea de multe ori rău, dădea în gropi. Vorbea foarte mult și într-o limbă proprie: limba păsărească. Nu se exprima niciodată clar, ci parcă tot spunea ghicitori, și un fel de ghicitori ce n-au dezlegare. […] Avea câteodată o idee genială, mult mai des însă idei absurde… dar a murit, și despre morți nimic sau bine, și deci, D-zeu s-o ierte, fie-i țărâna ușoară!“ (p. 378). În țărâna din vreo astfel de groapă pe unde o credea zăcând pe defuncta estetică („estetica platoniană, nemțită de metafizicii nemți“ – p. 460) ar fi dorit să-l știe îngropat pentru totdeauna și pe anticul filosof, ale cărui concepte supraviețuiseră mai bine de 2000 de ani. Iar prilejul de a-și exprima această dorință i-a fost oferit celui care miza pe caracterul imanent al tuturor premiselor teoretice atunci când a crezut că a găsit în logica maioresciană „o contrazicere clară ca lumina zilei și pe care n-ar putea-o înlătura însuși Platon dacă s-ar scula din groapă“. (p. 453). Părerea antiplatonicianului Gherea – căruia, tot scriind în cursul polemicilor, ideile îi veneau într-o manieră aproape socratică – era că roata istoriei filosofiei nu se mai poate întoarce: „Dar a veni acuma, în secolul nostru științific, cu toată teoria fantastică a lui Platon, a veni așa de-a dreptul, e cu neputință. Ce D-zeu? Râde lumea“. (p. 357). Foarte serios și raționalist din fire, crezând că fantasticul reprezintă „credința în drăcii“ (p. 172), criticul sociologizant aducea mereu argumente în a demonstra „de ce spirit relativist eminamente științific e însuflețită“ (p. 7) critica din Ooccidentul Europei. Astfel, „o descoperire a lui Helmholtz în acustică ori în optică e mai importantă pentru estetica științifică decât toate speculațiunile esteticei metafizice moderne luate împreună“. (p. 461). Acum chiar că râde toată lumea de asemenea baze puse esteticii, oricât de științifică s-ar voi ea. Avocat al criticii analitice, „explicative“ (o reală și mare contribuție a sa în critica noastră), Gherea a pledat împotriva „criticii judecătorești“, ceea ce constituie, în fond, o formulare pleonastică, deoarece, utilizat de la sfârșitul secolul al IV-lea în cultura greacă, termenul „kritikós“ („krités“ – judecător; „kritikós“ – judecător al literaturii) era opus aceluia de „grammatikos“. Posteritatea maioresciană era astfel văzută: „Tocmai aici e originalitatea situației d-lui Maiorescu, căci d-lui merge mândru și marțial înainte crezând că îl urmează o armată, și nu vrea să se uite îndărăt pentru a vedea că nu-l urmează nimeni./ Din cauza prea multor ocupații, d. Maiorescu n-a băgat de seamă că esteticei metafizice platoniano-schopenhaueriane i s-a întâmplat în anii din urmă un mic accident și anume: a murit./ Nu-i vorbă, sunt și unii metafizici chiar cari cred că n-a murit, ci numai trage de moarte; în orice caz sănătoasă nu e, și nu e departe vremea când ea va apuca drumul veșniciei pentru a se odihni lângă surorile ei bune, astrologia și alhimia“ (p. 462). Oare să nu fie vitregită de nimic presupusa înrudire între „estetica metafizică“, astrologie și alchimie? În citatul de mai jos vom vedea și ce fel de cunoștințe înrudite nu necesită o specializare în chimie. Condițiile aventuroasei vieți din prima ei parte nu i-au îngăduit lui Gherea să-și însușească o învățătură de carte sistematică. Educația sa prin și pentru artă militantă a prevalat în fața aceleia instituționalizate, ceea ce nu l-a împiedicat să-și expună părerile despre educația prin școală: „După doisprezece ani de acest învățământ frumos, după ce fizicul a fost slăbit de neexercițiu, de nemuncă, iar creierul a devenit un burete pentru a suge fapte și date, după ce știe cu siguranță când s-a născut Ramses, când a murit Xerxes, știe declinațiunile grecești, afluenții Gangelui etc., tânărul trebuie să aleagă o specialitate pentru carieră, pentru trai și tânărul nostru vrea să devie, spre pildă, chimist. Deci adio, Ramses, adio Xerxes, adio, declinațiuni grecești, denumirile afluenților unui afluent al lui Mississippi și alte denumiri, date de tot felul. Noroc dacă tânărul nostru într-o vreme relativ scurtă a putut să-și scape memoria de acest material zăpăcitor, uitându-l“. (p. 410). Potrivit acestui pragmatism pedagogic, nu este de mirare să se afirme că nici „Cucoana Chirița n-a învățat estetica metafizică, dar știa că Parisul e frumos într-un fel, iar Bucureştiul într-alt fel“. (p. 372). Prin urmare, din cele spuse de cosmopolitul autodidact, rezultă că nu ar fi mare scofală să fii „tambour d’instruction“: „parler comme l’eau“ estetica metafizică înseamnă a o face „pour les fleurs de coucou“.

Pentru criticul de la „Contemporanul“, viața modernă din civilizaţia capitalistă producea stări sufletești numite „solitarism“ și „reflexivism“, „adecă tendința de a se depărta de oameni, de a trăi numai în societatea propriului său eu, și tendința de aprofundare și analiză sufletească a acestui eu“. (p. 696). Cauzele erau găsite în tentativa refugiului în trecut și în stări pesimiste. Deși Gherea era convins de importanța poeziei populare pentru evoluția literaturii culte, atenția asupra trecutului i s-a împotmolit la revoluționarii scriitori pașoptiști (neanalizați de el vreodată). Finalurile de la Doină și de la Scrisoarea III i se păreau nereușite, deoarece, vrând să mărească și mai mult efectul satirei sale, poetul l-ar diminua. Eminescu – considerat, fără a se da citat dintr-o sursă „judecătorească“ mai veche, că „e poet în toată puterea cuvântului“ (p. 164) – primește chiar și un avertisment răutăcios: „În frumoasa-i doină poetul cheamă pe Ștefan cel Mare, aiurea pe Țepeș-vodă și așa mai încolo. Nu știm dacă și-a luat de samă, însă ne-am prinde că, dacă s-ar scula din morminte acei voievozi bătrâni, apoi pe dânsul, copil sceptic și necredincios al veacului, l-ar pune mai întâi în țeapă“. (p. 172). Iar aceasta, în condițiile în care „veacul de mijloc e epoca clasică a psihozelor și nevrozelor de tot felul“ (p. 142). În general, comentatorului nu-i plăceau nu numai fantasmele trecutului, ci și unele finaluri din poemele eminesciene. De exemplu, ultima parte din Împărat și proletar i se părea că este „o amestecătură de panteism, misticism și fatalism, o mixtură metafizică nemțească în care poetul îneacă tot înțelesul tablourilor dintâi“. (p. 163). Cu atât mai mult, cu cât în locul îndrăgitului său proletar apare figura „banditului Napoleon al III-lea“ (p. 503). După o sută de ani de la moartea lui Gherea, nu putem spune că posteritatea i-a fost vitregită, sociologismul său vulgar prelungindu-se în perioada nefastă a stalinismului. Dar interesul pentru viața și opera sa subzistă și ele ar putea deveni funcționale în viitor prin posibilul model de oferit îndeosebi unei a doua generații postgheriste și celor înclinați spre studii culturale prin: – datul biografic de actualitate, integrarea emigrantului Gherea în cultura și limba de adopție (prin excelentele aptitudini poliglosice) făcându-se plenar, deși el s-a simțit mereu un străin (însuși pseudonimul ales fiind sugestiv); – asumarea condiției de marginal (ce ține tot de actualitate), deoarece Gherea suferea, potrivit monografului Z. Ornea, de „complexul metecului“; – relativismul în virtutea căruia criticul socialist ignora faptul că judecata axiologică este una singură și că ea nu poate fi alterată de criterii ideologico-sociologice; – refuzul trecutului ca prilej de inspirație pentru creație și ancorarea strictă în prezent; – încercarea de sincronizare a literaturii noastre cu preceptele deterministe ale sociologismului european, actul critic reprezentând pentru promotorul artei cu tendință mai mult o formă mentis în acord cu existenţa sa de militant social(ist) decât putința de acces la spiritul creator etnic topit în substanța artei; – caracterul fragmentar, de „work-in-progress“, al operei sale, activitatea critică sfârșindu-i-se practic înainte de a fi început (prin studiul polemic G. Panu asupra criticei și literaturii); – prioritatea acordată informării la zi, din surse preferențiale lipsite uneori de autoritate, în detrimentul educării; – spiritul colocvial și cenaclier, ce repudiază tendințele de „solitarism“ și „reflexivism“ în favoarea socializării; – apartenența la stirpea analiștilor „jurnaliști“, care, temperamental și discursiv, își pledează cauza cu petulanță retorică împotriva celor care aparțin unui „lagăr protivnic“; – stilul digresiv („deconstructivist“), cu efecte parazitare asupra ansamblului, prin inserții parantetice.

Pasionat de clasificările din zoologie, pe care le aplica literaturii, Gherea făcea în Idealurile sociale și arta următoarea comparație: „Sunt între păsări șoimi, vulturi, dar sunt și păsări domestice: găine, rațe, curci. Cele dintâi, sus de tot, deasupra piscurilor uriașe, se scaldă în aerul dimineței uitându-se în depărtările albastre, sus li se deschid orizonturi imense. Cele din urmă se plimbă prin curtea din dos uitându-se la uluci, fiecare împlinindu-și menirea după organizația ei (a se lua cuvântul „organizație“ în sens de „organizare“, iar nu de organizație militantă sau de partid – n. m., V. S.). Atât numai, să nu se compare rața cu vulturul, să nu zică rața: «Vulturul? Dar ce e vulturul? Un nespălat! De când mă scald în copaie, n-a venit nici măcar o dată să se scufunde și el cu mine!» Și să nu zică iarăși găina: «Șoimii? Dar ce sunt ei? Păsări ca toate păsările, dacă nu cumva ceva mai jos. Și ei acolo sus se plimbă prin curte, scormonind cojile de cartofi pe cari le aruncă slujnica din bucătărie!“ […] găina numai atunci nu s-ar compara când ar pricepe ce e șoimul; dar dacă ar pricepe, atunci n-ar mai fi găină! Grea dilemă!“ (p. 485). Este o grea dilemă asupra căreia ar putea atrage atenția Constantin Dobrogeanu-Gherea și acum, la centenarul morții sale: a fi deasupra piscurilor uriașe sau a se plimba prin curtea din dos? Criticii viitorului vor avea de ales și vor ieși din această dilemă cum vor crede de cuviință.