Poezia unui bilanț

Actuala producție poetică a lui Ion Pop e una așa-zicînd de bilanț. Drept care d-sa cultivă o paralelă existențială între prezent și trecut, timpuri răspunzînd într-o altă paralelă, cea dintre real și ireal. Întrucît prezentul aduce o viziune a realului în măsura în care trecutul se asociază cu irealul, grație amintirii ce constituie acea parte privilegiată a memoriei înzestrată cu o cotă ficțională. Sensibilitatea ființei aspiră spre o regăsire ideală a ceea ce s-a petrecut, spre un soi de mulaj al realului de odinioară în pasta realului actual: „Cît de liniștitor ar fi, totuși,/ cum s-a imaginat de atîtea ori,/ ca în cerurile de deasupra noastră să nu se fi pierdut toate vocile dragi,/ să rămînă înregistrate undeva,/ ca niște vapori sedimentați în straturi răsturnate,/ măcar o parte din glasurile, cîntecele/ sau urletele de odinioară“ (Atît). Astfel momentele trecutului defunct ar ridica la rang metaforic momentele meteorologice de azi: „Mînii, gemete, ordine de execuție/ ar avea drept metafore imediate,/ nori cenușii, tunete, fulgere mari, potopul“ (ibidem). Dar nu e vorba decît de o utopie. Prezentul se dovedește egal doar cu dezolarea percepției sale imediate: „Însă nu, nu, – mă tem/ că norii vor fi chiar nori,/ tunetele chiar tunete,/ fulgerele sunt deja numai fulgere,/ potopul numai potop.// Și, sub ele, doar noi, așteptînd“ (ibidem). Fibra lirică se află în conflict cu un atare prezent șubred, friabil, opac la cele ale spiritului. Are loc o întoarcere la materie în chip brutal, deoarece soma se arată supusă invaziei acesteia: „Să descoperi într-o zi,/ lăsîndu-ți ochii în jos,/ pete de rugină tot mai întinse, mai dese, – / bagi de seamă, uimit,/ că îți ruginesc mîinile“ (Încă o surpriză). Cu o culpabilă întîrziere, poetul află că, după ce a trecut „prin atîtea tremure și cutremure“, a rămas în fapt „rudă foarte apropiată cu fierul“ (ibidem). Nici măcar o materie prețioasă nu e izbăvitoare, după cum însăși lumina nu se arată la înălțimea transmundană a așteptărilor: „trecînd timpul,/ se plictisește și aurul./ Tot așa cum, ca prea multa minte, / lumina prea multă strică și ea“ (Să mă grăbesc). Amurgul existenței umane coincide cu un amurg al epocii nescutită de pînă la un punct de avansuri marxiste, ajunsă azi la penibile „împrăștieri de vorbe, sfărîmături/ dintr-o frescă medievală“ (Vorbe). Într-un asemenea context critic, descumpănit prin reflexul acestuia asupra naturii d-sale morale, dar și pesemne amplificîndu-i efectul prin propria-i reacție nativă, poetul se întoarce spre sine. Cu dispoziții variabile. Uneori cu o grabă a făpturii vremelnice care ar vrea să nu piardă nimic din ceea ce merită a fi luat în seamă cum un test al propriei prezențe: „Să mă grăbesc să vorbesc, – să aud,/ să spun că există/ apa și sarea, ion pop, frunzele, norii,/ Mozart și cîinele lui – și încă, și încă“ (Să mă grăbesc). Motivul unei astfel de înfrigurate insistențe? Materialitatea abjectă, agresivă nu poate fi înfruntată decît de sine însăși. Cui pe cui se scoate: „Suferința, scîrba, moartea, melancolia/ nu mai sunt crezute doar pe cuvînt.// Să putem și pipăi un text/ cînd, orbi, ne vom îndrepta/ conduși de orbi/ către primitoarele/ confortabile hăuri“ (Artă poetică). Părăsind pista contondențelor dure, subiectul mizează însă într-o tot mai mare măsură pe altă formulă: dezicerea ironică, împinsă pînă la sarcasm. Destule stihuri compun un pamflet cu obiect total, provocînd de-a valma actualitatea, destinul personal, lumea întreagă. Pe liniatura unei pedanterii, a unei sapiențe ce se dezmint semnificativ, întîlnim renegări care-și sporesc astfel rezonanța: „Afară dănțuiește, ca să mă contrazică,/ o nouă, inconștientă primăvară/ fără pic de simț civic, indiferentă/ la prostia, minciuna, corupția/ noilor, vechilor/ Aleși re-Aleși.// Iar eu aici, scriind,/ strigînd în zadar/ în fragile/ tipare prozodice jignite“ (Ferestre și uși deschise). Sau mergînd mai departe, către aluzii transcendente: „Așa și eu,/ aici, la coadă la Veșnicie, – începe/ undeva în ceață, și nici în urmă/ uitîndu-mă, nu văd prea departe“ (Lista de așteptare). Ca și: „Noroc, iată,/ că economia de piață/ ne poate oferi, în ciuda acerbei concurențe,/ o variantă, totuși,/ de nemurire./ Nemurirea, aș zice,/ prin omisiune“ (Am aflat, nu de mult). Cu privirea plecată asupra mesei sale de lucru, poetul sugerează mutații specifice: „Ce vremuri aurorale! Dacă Marile Povestiri/ au repausat, să trăiască narațiunile mici,/ modesta, omeneasca, preaomeneasca ficțiune!“ (Mă tem). Aflînd cu simulată uimire că un termen nou, cel de „post-adevăr“, a izbutit „să pătrundă în Dicționar“, se complace a privi în jur cu ochii unui postmodernist. Captînd inclusiv imaginea unei pisici care, „foarte scîrbită/ de atîta Tradiție,/ se joacă cu șoarecii cu o cruzime formalistă,/ gratuit-estetică, rafinat-neobarocă,/ pînă ce îi abandonează/ întregi, prozaici și morți“ (Pisica). După vizionarea unor tablouri ale lui Mondrian, îl parodiază decent cu condeiul devenit ocazional pensulă, socotind că pictorul „și-a sporit de la o pînză la alta lentilele/ pînă n-a mai văzut decît niște linii/ și, adăugînd sau scăzînd/ cîte un milimetru de Esențial,/ a sfîrșit prin a trasa cu rigla/ un număr de dreptunghiuri,/ albe, negre, galbene, roșii, albastre,/ ca tot atîtea cărți de identitate, de om cu domiciliu în Paradis“ (Mondrian). Nu fără a-și trage sufletul printr-o notație familiară („mă gîndesc și la un șotron/ desenat cu bisturiul/ pe-un trotuar, pentru îngeri./ Și chiar la un abator,/ în care poate curge sînge/ alb, negru, galben, roșu, albastru“), spre a ajunge la o concluzie prevenitor sacrilegă: „Așa ne răzbunăm noi, cît de cît,/ pe îngîmfata Eternitate,/ murind pe margini, încet“ (ibidem). Poet și critic într-o echivalentă măsură a autenticității, Ion Pop e unul dintre cei ce spulberă prejudecata incompatibilității celor două ipostaze. Versurile d-sale înfățișează o sinteză lirică marcat individualizată a unei vieți de cărturar.