O criză a firescului

Postura poetului Echim Vancea este una a indeciziei lăuntrice. O stare aparent minimală, opusă tonului ferm, conturului exact, aerului conclusiv, dar având putința unor tangențe continue cu straturile existențiale mai din adânc. Modestă în naturalețea sa vulnerabilă, ființa se prezintă prin emoții pasagere, prin senzații de o clipă, prin gesturi abia schițate, printr-o textură de avansuri și retractilități. Un soi de realism moral la vedere: „o urmă de umbră la marginile câmpului meu/ nehotărât dacă trebuie mutat sau dezgolit/ m-am simțit redus la tăcere// o apă mototolită/ de-a lungul malurilor/ șade-n repaus// pasărea cu aripile ascunse/ prin ierburile cu fir/ se scufundă/ în lumina din ochii orbului/ cândva și eu am stat pe aceste maluri“ (la marginea apei trecută cu vederea). Grija autorului e de-a nu se părăsi pe sine renunțând la fulgurațiile imaginii, de a-și păstra simțământul unui mister de fond: „trecând din moarte în moarte/ te poți bucura/ de spectacolul/ apelor așteptând tremurând/ să intrăm înapoi în noi înșine/ trudind să vedem nevăzutul“ (andante). Nimic spectaculos, artificios gonflat în textele d-sale. Ambianța e îndeobște una curent domestică, provincială, secvențele vieții sunt cele cunoscute, circumstanță aptă a favoriza emoții inclusiv virtuale: „peste liniile de cale ferată/ o umbră/ obosită/ tânjește după sfaturile lumești/ ale asfințitului“ (în după-amiaza zilei). Sau: „am ieșit din casa morții/ doar să vizitez casa frumuseții/ până-și va reveni cuvântul dintâi“ (în partea de jos). Nu mai puțin o apetență a frumuseții fixate într-un decorativ natural sublimat, prizat prin factori senzoriali. Aceeași delicată undă a incertitudinii unifică grandoarea de cosmică factură cu detaliul intimei percepții: „frunza de ceară zace sub picioarele mele/ stele îngenunchează sub ceruri/ uitându-se în ochii mei/ frunza de ceară scăpată de tandrețe/ m-a atins/ ce negru-i cerul“ (frunza de ceară). Apar și secvențe ale unei cedări organice. Un peisaj hivernal e subordonat unei descompuneri implacabile până la un efect halucinatoriu: „venise zăpada/ copacii erau aproape goi/ drumul forestier mima oboseala/ lumina rece a dimineții/ nu se simțea în siguranță (…) albastrul ochilor strălucea înghețat/ din acea seară stelele s-au sălbăticit“ (eu și lumina de noapte). Un melanj între viață și moarte, între prezent și trecut e abordat cu o tactică a tatonării, subliniind relația sfios-temerară a autorului cu realul: „zarurile zac pe masa de lemn tare/ înclinate de atâta târziu/ sunetul de la capătul lumii rătăcește/ cu știri din mână-n mână (…) zăpezile se tocesc zilnic ascunzând ecoul apusului/ în spatele meu râul curge mai departe/ de la nord spre vest purtând cu el povești/ despre cine a venit și a dispărut/ cărarea poartă mai departe luminile orașului/ sclipind ca trecutul stelelor îndepărtate“ (cărarea). Entități fantasmatice îl însoțesc pe un trecător, numele unei zile dispare în glasul confuz de păsări: „pe măsură ce urcă dealul/ supraviețuitorul/ urmărit e de-o gloată de umbre/ care țin morțiș/ să le arate mormântul alb/ abia părăsit// ziua goală-și pierde numele/ în țipete bâlbâite de păsări,/ de care s-a împiedicat în timp ce urca dealul“ (din toate câte ceva). Comportarea unui ins devine stranie, vag somnambulă într-un spațiu cu mistice valențe: „a apărut în zori/ venise din apropiata/ gară pustie/ furișându-se/ prin țărâna captivă/ fără nici un rost/ se vorbea pe la colțuri/ despre inevitabila/ sentință a învierii/ nu știa nimeni/ de ce a venit/ cu devremea în cap/ a aprins o lumânare/ în cinstea apusului/ apoi s-a întors/ de unde-a venit// în apele râului/ noaptea-i sub/ fiecare pas al lui/ o pajiște verde/ o cruce uscată/ duce la moarte“ (exercițiu nocturn). Mediul de nevoie acceptat e unul anost, ploios, lăsat de izbeliște. E întocmai ceea ce se potrivește ființei lipsite de repere, ea însăși cu duh autumnal: „întunericul mucegăit îmi acoperă fereastra/ peste care/ înainte de somn/ morții se-apleacă să bea/ din palmele orbului// într-un moment de dezechilibru al visului/ soarele-a uitat de ziuă“ (într-o zi într-o seară într-o noapte cândva). Să menționăm și rama contrastului în care se situează starea critică în cauză. Pe de-o parte, o explozie de lumină triumfală, germene al unor mirabile roade: „zori de o clipă se ridică/ stelele se usucă de atâta lumină/ necunoscută/ dimineața orbește de atâta lumină/ necunoscută/ semințe negre fără-de-nume/ s-au înstăpânit pe cerul întreg/ ca dat al tăcerii“ (ceasul de toamnă). Pe de altă parte, un sângeros sacrificiu al luminii, o demonică sfârtecare a lumii: „unde atinge același verde/ singură doamna/ cu mâna în flăcări/ într-o clipă de liniște// pe râul ce curge de la nord la vest/ de o parte și alta barbarii/ taie lumina-n bucăți/ privindu-i mâna arzând// carne sânge oase arse/ plutesc noapte de noapte/ lovindu-se de țărmurile efemere/ pe apa neagră clipe desculțe“ (pe un țărm anonim). O variantă mondenă a ultimei ipostaze o reprezintă o „sală cu bal“ spectrală, loc de migăloasă tortură aplicată unei femei: „sala de bal scăldată în umbra ninsorii/ ghirlande ca o spumă albă înzăpezind pereții/ dansatori cu fețele vopsite în culoarea amurgului/ încă murmură plictisiți ultimul blues// în pas liber cu urme de zăpadă pe revere/ ea singură visând o imagine cât de cât memorabilă/ se odihnește la capătul nopții la mormântul străin/ în sala de bal călcând pe parchetul fierbinte (…) întuneric și groază minciuni și mistere ea legată cu/ frânghii de sunet împletit în șapte singură cu visele/ adunate pe fruntea ei văzând ceea ce nimeni/ nu poate vedea – bântuit dansul ei trebuie să fie“ (Dans întrerupt așteptându-te). Să existe totuși o speranță care e poezia înseși? Așa pare a nădăjdui devotatul slujitor al său care este Echim Vancea.