Andrei Pleșu – despre tineri, admirație și spiritul critic

Există un fel de răzmeriță a unei părți din generațiile mai tinere împotriva celor mai în vârstă. Chestiunea aceasta mă irită, nu din motive de vanitate. Dar o spun de câte ori am ocazia: un om tânăr nu se poate forma cum trebuie dacă nu trăiește niciodată afectul admirației. Fără să vreau să mă laud, spun despre generația din care fac parte că noi am avut nevoie să ne agățăm de modele – și, din fericire, le-am găsit –, pentru că aveam nevoie de repere care să stârnească emulație și care să ne dea un orizont spre care să ne străduim să mergem“, a spus Andrei Pleșu, la finalul anului trecut, cu ocazia întâlnirii speciale pe care redacția România literară a avut-o cu publicul la Teatrul Național din București. Andrei Pleșu a adăugat, tot atunci: „Nu te poți forma la fel de bine dacă ai ca temei spiritul critic. Nu spun că nu e bun spiritul critic. După cum nu pot spune că nu e bună admirația. Dar, spiritul critic, fără cealaltă componentă, devine o formă de singurătate. Spiritul critic devine egolatrie și înlocuiește sintagma vreau să fiu ca el cu sintagma vreau în locul lui. Aceasta este o mare diferență sufletească, pshihologică, pedagogică și așa mai departe. Ideea că cei mai în vârstă te blochează și că, deci, trebuie mereu să le faci cu degetul e suficient de meschină. Aaa, poți să îi critici, poți să ai păreri diferite, ei între ei au, uneori, momente de dezbatere și de contradicție; asta e normal. Dar să vezi că oameni pe care Nicolae Manolescu i-a avut studenți, i-a promovat, i-a publicat ajung să bombăne, e… melancolic. Sigur, e normal să existe diferențe de generație; «generația Mircea Eliade» era contra «generației Iorga», de pildă, la un moment dat. Dar, de aici și până la un fel de furie resentimentară și de ordinul ascensiunii ierarhice e o distanță foarte mare“.

Nu credem că este interzis tinerilor și celor care pun resentimentul la loc de cinste în grila personală de valori să reflecteze serios la cele de mai sus.