Într-un context istoriografic și editorial circumscris, într-o oarecare măsură, scurgerii unui secol de la prima conflagrație mondială și implicit dominat de apariții – în aria contribuțiilor legate de istorie, dedicate unor variate teme referitoare la război, o nouă cercetare dedicată Conferinței de Pace de la Paris ar putea să pară redundantă, cel puțin publicului larg, poate chiar și specialiștilor. Motivul ar fi acela că, de-a lungul deceniilor, au existat contribuții importante care au abordat chestiunea conferinței și tratatelor de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial. Chiar și așa, la un secol de la încheierea primei conflagrații, publicul cititor, dar mai ales istoricii au întâmpinat cu interes abordările proaspete și mai ales echilibrate privitoare la cercetările din aria Marelui Război. Monumentala lucrare aparținând autoarei de origine canadiană Margaret Macmillan, al cărei titlul original este Peacemakers. Six Months that Changed the World. The Paris Conference of 1919 and its Attempts to End War (cu prima ediție în anul 2001, John Murray Publishers) reprezintă, fără urmă de îndoială, o apariție așteptată și binevenită în spațiul cultural românesc, chiar dacă de la momentul primei apariții până la ediția în limba română s-au scurs aproape două decenii. Lucrarea în sine reprezintă un demers temerar absolut lăudabil nu atât prin masivitatea sa, cât mai ales pentru efortul de documentare și cercetare privind o temă atât de sensibilă, chiar și după un secol de la terminarea războiului. Tehnic vorbind, lucrarea reușește să acopere toate chestiunile majore privind conferința de pace și tratatele rezultate, începând cu contextul în care se desfășura conferința și continuând cu fațetele noii ordini mondiale, profilul învingătorilor, situația particulară a statelor din Balcani, chestiunea germană și dimensiunea punitivă impusă de învingători statului german, sensibilele chestiuni referitoare la frontierele Ungariei, renașterea Poloniei, succesul inițial al Greciei, emergența lui Kemal Atatürk și încălcarea Tratatului de la Sèvres, pentru a menționa pe cele mai importante.
Probabil că tocmai vastitatea temei și complexitatea sa au făcut ca unele chestiuni să fie abordate mult prea inconsistent. Bunăoară, preocuparea constantă pentru ilustrarea unor trăsături fizice ale participanților a fost dublată de omisiuni sau treceri rapide peste chestiuni fundamentale, care au animat actorii statali ai căror reprezentanți s-au aflat la Paris. Megali Idea, de exemplu, proiectul național elen care a însuflețit aspirațiile naționale ale grecilor și a explicat evoluțiile ulterioare, merita cu prisosință un spațiu mai amplu. Programul național elen (gr. – Μεγάλη Ιδέα) enunțat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, avea să se reflecte și abordările de politică externă a Greciei de-a lungul primei conflagrații, până la momentul înfrângerii Greciei în războiul greco-turc din 1919-1922, soldat cu catastrofa militară elenă din Asia Mică (Μικρασιατική καταστροφή). De referință este, în acest sens, formularea aparținându-i lui Ioannis Kolletis (Ιωάννης Κωλέττης), prim ministrul elen care, în 1844, proiecta obiectivele teritoriale ale Greciei Mari (Μεγάλη Ελλάδα), ale cărei frontiere viitoare frontiere depășeau cu mult granițele regatului elen al regelui Otto de Bavaria. În conturarea țintelor programului național elen, Kolletis pornea de la frontierele regatului grec de la momentul discursului său din ianuarie 1844: „[…] Το Βασίλειον της Ελλάδος δεν είναι η Ελλάς. Αποτελεί ένα μέρος μόνον, το πλέον μικρόν και το πλέον πτωχόν της Ελλάδος. Ο Έλλην δεν είναι μόνον αυτός, ο οποίος κατοικεί το Βασίλειον, αλλά και εκείνος επίσης, όστις κατοικεί τα Ιωάννινα ή την Θεσσαλονίκην, ή τας Σέρρας, ή την Ανδριανούπολιν ή την Κωνσταντινούπολιν, ή την Τραπεζούντα ή την Κρήτην ή την Σάμο….“ (Regatul Greciei nu este Grecia, este doar o parte, cea mai mică și mai săracă parte a Greciei. Grec nu este doar cel ce locuiește în Regat, ci și cel care locuiește în Ioannina, sau în Salonic, sau în Serres, sau în Adrianopol, sau în Constantinopol, sau Trebizonda, sau Creta sau Samos). Obsesia grecilor pentru o Ελλάδα των δύο ηπείρων και των πέντε θαλασσών (Grecia celor două continente și cinci mări) avea să se afle, de altfel, la originea catastrofei elene din Asia Mică.
În altă ordine de idei, secțiunea dedicată României conține unele considerații cel puțin pripite, dacă nu complet eronate. Mă voi referi doar la Regele Ferdinand, descris în volum (p. 185) ca fiind „îngrozitor de plicticos, timid și prost“ (probabil stupid, în textul original), e drept, folosind o trimitere la o lucrare aparținând prințesei Anne Marie Callimachi, Yesterday was Mine…). În ciuda aparențelor și a unei timidități reale, de fapt Ferdinand era inteligent și cultivat, poliglot, cu expertiză deosebită în botanică, arheologie, artă și teologie, întâmpinând însă probleme deosebite de relaționare în public. Involuntar, trimiterea autoarei la trăsăturile lui Ferdinand ne duce cu gândul la un alt caz de timiditate exacerbată, cel al regelui George al VI-lea al Regatului Unit, al cărui rol în fruntea Regatului Unit în perioada celei de-a doua conflagrații a fost unul desăvârșit, alături de Winston Churchill, întocmai precum Ferdinand al României, în anii primei conflagrații.
Referirile privind Basarabia, prezente atât în secțiunea privind Rusia cât și în cea privind România, sunt lipsite de background istoric, autoarea menționând sec (p. 105) că „România a revendicat Basarabia, provincie rusă“, fără vreo mențiune despre modul în care aceasta a ajuns, în 1812, provincie rusă. Am în vedere tratatul din 1812, prin care Moldova era redusă teritorial, prin atribuirea, de către Imperiul Otoman, a teritoriului dintre Prut și Nistru, Rusiei țariste (or, potrivit dreptului european, Imperiul Otoman nu putea ceda teritoriul unui stat aflat doar sub suzeranitatea, nu și în componența sa).
În prezentarea disputei pentru Transilvania, șefii de delegații al României (ale cărei revendicări sunt prezentate, ab initio, ca fiind exorbitante) și Ungariei sunt ilustrați contrastant. Pe de o parte, Brătianu (Ion I.C. Brătianu – n.n.), descris prin intermediul unei referiri nemăgulitoare aparținându-i lui Harold Nicolson: „o femeie cu barbă, un șarlatan convingător, un om deosebit de neplăcut“, iar pe de altă parte contele Albert Apponyi, descris cu maximă empatie ca fiind „blând și curtenitor, extraordinar de cult, profund religios și un patriot convins“. Dincolo de empatia autoarei pentru Apponyi și misiunea ingrată a acestuia, este de menționat că Appony (ce și-a încheiat pledoaria la Paris cu afirmația că ungurii erau condamnați să trăiască sub conducerea unei civilizații inferioare!) se făcuse remarcat, în 1907, prin inițierea și susținerea unor legi adoptate în 1907 de Parlamentul Ungariei, care vizau șicanarea școlilor române, slovace și sârbe (se instituia obligativitatea studierii în limba maghiară) și intensificarea maghiarizării (era prevăzut dreptul statului de a suprima orice școală, din rațiuni de interese superioare de stat), accentuând nemulțumirile minorităților naționale. Secțiunea dedicată Ungariei se încheie în aceeași notă, autoarea subliniind că prevederile Tratatului de la Trianon sunt încă valabile și azi, accentuând adverbul încă, și implicit expectativa nedisimulată (p. 344).
Revenind la România, autoarea surprinde cu acuratețe tarele societății românești din epocă, marcată de moștenirea otomană coruptă: „[…] fiecare contract guvernamental venea la pachet cu cota sa de mită. Deși România era o țară bogată, cu o agricultură extraordinară și până în 1918, cu o industrie petrolieră în plin avânt (de fapt, industria petrolieră a cunoscut o dezvoltare exponențială în deceniile următoare-n.n.), ducea lipsă de drumuri, poduri și linii de cale ferată pentru că fondurile alocate de guvern în această direcție erau adesea deturnate […]“. Din nefericire, cele semnalate reprezintă constante ale unei realități care domină societatea românească până în prezent.
În privința surselor folosite, acestea tind să devină exhaustive. Totuși, surprinde absența, în ansamblul documentării pentru elaborarea unei lucrări de asemenea anvergură, a unor lucrări sau contribuții solide privind tema, precum lucrarea clasică a lui Jean Baptiste Duroselle, Histoire Diplomatique de 1919 à nos jours, ajunsă deja la a unsprezecea ediție, al cărei prim capitol tratează in extenso tocmai tema volumului de față. Totodată, dacă ne referim la secțiunea dedicată României, aceasta este văduvită de lipsa mai multor lucrări care coroborate, pot oferi o mai mare acuratețe în abordarea temei. Desigur că principala motivație ar fi puținătatea lucrărilor în limbi străine, privind România, însă există totuși unele contribuții echilibrate privind spațiul românesc, elaborate inclusiv în limba engleză. Facem referire aici la contribuțiile lui Glenn E. Torrey, Keith Hitchins, Paul Michelson, Rebecca Haynes, pentru a numi doar pe câțiva.