Johann Hari: Depresia, cultura și legăturile pierdute

Johann Hari este autorul uneia dintre cele mai discutate cărți despre despresie din întreaga lume în ultimul deceniu: Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare. Volumul – care stă la baza dialogului de mai jos (primul pe care îl acordă în România) – a fost tradus, anul trecut, în limba română la Editura Trei. Cartea a fost, pentru multe săptămâni, best-seller „New York Times“. J. Hari scrie pentru „New York Times“ și „Los Angeles Times“ și apare frecvent, în calitate de comentator, în cadrul emisiunii HBO „Real Time With Bill Maher“.

Nu este deprimant să vorbești despre depresie?

Nu cred. Pentru că atunci când înțelegi ce anume stă în spatele crizelor noastre de depresie și de anxietate ți se arată un întreg și nou set de soluții care funcționează realmente. Nu, nu e deprimant dacă vorbești despre depresie la modul corect, pentru că, de fapt, ne ajută să înțelegem de ce se întâmplă o asemenea criză și ce putem face în legătură cu ea.

Dumneavoastră vorbiți foarte deschis, frontal în Legături pierdute

Mult timp au existat două mistere care au plutit amenințător asupra vieții mele și ele sunt motivul pentru care am scris această carte. Primul: am 40 de ani și, în toți anii pe care i-am trăit, depresia și anxietatea au crescut: în Marea Britanie, în SUA și în lumea occidentală, inclusiv în România. Iar eu am vrut să înțeleg: de ce? De ce ni se întâmplă asta? De ce ne este tot mai greu astăzi fiecăruia dintre noi să ne confruntăm cu o asemenea criză; am vrut să înțeleg asta și dintr-o rațiune personală. Când eram adolescent, îmi aduc aminte că m-am dus la doctorul meu și i-am explicat că am acest sentiment de durere ce se prelinge din mine, o durere pe care nu o puteam controla, nici înțelege, și de care îmi era rușine. Iar doctorul meu mi-a spus o poveste care, realizez acum, era cât se poate de simplistă. Doctorul mi-a spus: ei bine, știm de ce oamenii trec prin asta – unii oameni au din fire un dezechilibru în creier, un deficit legat de o substanță chimică numită serotonină, tu în mod clar ești unul dintre aceștia, tot ce trebuie să facem este să-ți prescriu niște medicamente și vei fi bine. Așa că am început să iau niște antidepresive numite Paxil și Seroxat (paroxetină) și imediat m-am simțit mult mai bine, am simțit o îmbunătățire semnificativă. Dar, după câteva luni, sentimentul acesta de durere a revenit, așa că m-am dus din nou la doctor. Iar el a spus: e clar că nu ți-am dat o doză suficientă, o să-ți prescriu o doză mai mare, din nou am început să mă simt mai bine, din nou acest sentiment de durere a revenit, și am fost realmente blocat în acest cerc vicios al unor doze din ce în ce mai mari până când timp de 13 ani am luat doza maximă permisă. Și la capătul ei m-am simțit la fel de deprimat.

Și ați vrut să înțelegeți….

Și am vrut să înțeleg: ce se întâmplă aici? Știi, dacă este doar o problemă în creierul meu, de ce sporește atât de mult și la tot mai mulți oameni pe care îi văd în jur? Am sfârșit prin a încerca să înțeleg asta făcând o mare călătorie pentru cartea mea Legături pierdute; am fost aproape peste tot în lume. Am vrut să stau de vorbă cu experți de top despre ce anume cauzează această depresie și anxietate și ce le rezolvă. Și am vrut să mă văd cu oameni cu perspective foarte diferite: într-un sătuc Amish din Indiana, SUA, pentru că popula]ia Amish are un nivel foarte scăzut al ratei depresiei, într-un oraș din Brazilia (Sao Paolo) care a interzis publicitatea stradală pentru a vedea dacă locuitorii se simt mai bine, într-un laborator din Baltimore în care oamenilor le sunt administrate substanțe psihedelice pentru a vedea dacă ele ajută la ceva, și am învățat o mulțime de lucruri. Dar miezul cel mai profund a ceea ce am învățat este că există dovezi științifice pentru nouă cauze diferite ale depresiei și anxietății. Două dintre ele rezidă, într-adevăr, în biologia noastră – și iată de ce afirmația doctorului meu nu era total eronată. Genele te pot face mai sensibil la aceste probleme, totuși, ele nu îți scriu destinul, și există realmente niște schimbări la nivelul creierului atunci când cazi în depresie care pot deveni piedici în eliberarea de aceasta. Dar majoritatea cauzelor depresiei și anxietății nu stau în biologia noastră. Există factori în modul de viață, care odată înțeleși, permit accesul la un set extrem de variat de soluții la această criză, soluții care chiar funcționează.

Iată de ce nu găsesc această temă ca fiind deprimantă. În plus, cred că nu este deprimantă tratarea acestui subiect, chiar dacă uneori se dovedește dureroasă, pentru că, așa cum am mai spus, odată înțeleasă depresia, ea permite tratatea ei, iar eu sunt un exemplu viu în acest sens. Noi, cei din Marea Britanie și SUA, suntem probabil cele mai însingurate societăți din istoria lumii.

Cum așa?

Există un studiu complex în care au fost întrebați americanii: câți prieteni apropiați ai la care să apelezi când ești în criză? Iar acum câțiva ani când a fost început studiul, răspunsul cel mai frecvent a fost: cinci. Astăzi, răspunsul cel mai frecvent este: nici unul. Sunt mai mulți cei care nu au la cine să apeleze decât orice altă opțiune de răspuns. Am petrecut mult timp discutând această creștere masivă a depresiei cu un profesor pe nume John Cacioppo, de la Universitatea din Chicago. Profesorul a demonstrat două lucruri: primul este că izolarea (singurătatea/însingurarea) cauzează depresia și anxietatea; al doilea – că însingurarea a crescut îngrijorător de mult. Îmi amintesc ce mi-a spus prof. Cacioppo: de ce existăm noi? Tu, eu, toți oamenii pe care i-am întâlnit vreodată. De ce suntem noi aici? Unul din motivele cheie este că strămoșii noștri din savana africană au fost foarte buni la ceva: ei au fost mai mari peste timp decât animalele pe care le-au pus la pământ, au fost mai rapizi peste timp decât animalele răpuse, dar, mai ales, au fost mult mai buni la crearea de grupuri sudate și la cooperarea între ei. La fel cum albinele au evoluat în conviețuirea în stupuri, oamenii au evoluat în traiul lor „în triburi“. Noi suntem primii oameni care au încercat să desfacă legăturile triburilor noastre. Și asta ne face să ne simțim îngrozitor. Iar înțelegerea acestui fapt este descurajantă, pentru că s-a întâmplat ceva major…

Ce putem face?

Mare parte din Legături pierdute se ocupă chiar cu această problemă: ce facem odată ce înțelegem această cauză de adâncime a depresiei și anxietății: singurătatea (izolarea, atomizarea socială)? Unul din eroii din cartea mea, și din viața mea, este un doctor minunat din estul Londrei, dr. Sam Everington. Sam a fost un doctor într-o regiune săracă a Londrei de est; și acolo se simțea inconfortabil. A avut mulți pacienți ca mine, care veneau la el cu depresii teribile variate, și, ca și mine, nici el nu avea nimic împotriva medicației antidepresive, care își are rolul ei. Însă a observat câteva lucruri: întâi, că pacienții săi aveau depresie și anxietate în cea mai mare parte a timpului din motive perfect rezonabile, explicabile, ca, de pildă, faptul că erau singuri; în al doilea rând, deși medicamentele aduceau o anumită alinare, motiv pentru care merită a fi luate, majoritatea pacienților deveneau din nou depresivi. Așa că, într-o zi, Sam a decis să inițieze o abordare diferită. O femeie, pe nume Lisa Cunningham, a venit la el; am ajuns să o cunosc foarte bine pe Lisa ceva mai târziu. Și Sam i-a spus Lisei: nu-ți face griji, voi continua să-ți administrez aceste medicamente, dar îți voi mai recomanda ceva. A întrebat-o dacă e de acord să se prezinte de câteva ori pe săptămână la cabinetele doctorului pentru a se întâlni cu alți oameni depresivi și anxioși – nu pentru a discuta despre depresia și anxietatea lor, ci pentru a găsi ceva semnificativ pe care să-l facă împreună. Prima dată când acest grup s-a întâlnit, Lisa a vomitat de-a dreptul de la anxietate, totul fiind atât de copleșitor pentru ea. Însă grupul a început să discute: ce putem face? Au hotărât așa: în spatele cabinetului medical al doctorului era un teren năpădit de buruieni și ei au spus – ce ar fi să învățăm grădinăritul? Erau oameni crescuți la oraș ca și mine, în estul Londrei; era ceva total nou, nu știau nimic despre grădinărit. Ok, și-au spus: să învățăm să grădinărim! Au început să urmărească videoclipuri pe youtube despre grădinărit, să ia de la bibliotecă cărți despre grădinărit, au început să-și bage mâinile în pământ. Au început să învețe ritmurile anotimpurilor. Există multe dovezi că expunerea la natură este un antidepresiv extrem de puternic. Ceva și mai important s-a petrecut: ei au început să formeze un trib (o comunitate), au început să formeze un grup, au început să le pese unora de alții. Cum mi-a spus Lisa: pe măsură ce grădina a început să înflorească, am înflorit și noi. Un mic studiu din Norvegia referitor la un program similar a arătat ca acesta s-a dovedit de două ori mai eficient decât soluția medicală chimică, din motive cât se poate de limpezi. Iar acest lucru l-am văzut peste tot în lume: de la Sidney la San Franscisco, la Sao Paulo. Cele mai eficiente soluții contra depresiei și anxietății sunt cele care tratează în primul și primul rând cauzele pentru care ne simțim atât de rău.

Am învățat noi ceva greșit despre depresie?

Cred că da. Cea mai mare greșeală pe care am făcut-o – și asta s-a datorat unor oameni bine-intenționați – este că li s-a spus oamenilor că depresia lor este pur biologică, că resorturile ei sunt în întregime biologice. Corect? În realitate, cele mai bune studii arată că există trei tipuri de cauze ale depresiei și anxietății: cauzele de natură biologică precum: genele proprii, schimbările la nivelul creierului; cauzele de natură psihologică precum: traumele din copilărie sau stima de sine (cum te raportezi la propria persoană), și cauzele sociale ca: izolarea sau munca proprie lipsită de sens pentru tine sau insecuritatea financiară. Toate sunt reale, trebuie să vorbim despre toate. Dar când le vorbești oamenilor exclusiv despre aspectul biologic, care este real, și le oferi exclusiv soluții de genul pastilelor, le insinuezi acestora ideea că durerea lor nu înseamnă nimic, că este ca o disfuncționalitate într-un program de calculator, ca un virus. Și aceasta nu este adevărat. Când înțelegi cauzele mai adânci ale depresiei și anxietății, toată gama de cauze, ceea ce sesizezi este că durerea ta are sens. Dacă ești deprimat, dacă ești anxios, nu ești slab, nu ești nebun, nu ești o mașină cu părți defecte. Ești o ființă umană cu nevoi neîmplinite. Și ceea ce îți trebuie este dragoste și sprijin practic în împlinirea acestor nevoi mai adânci. Ce pierde, ce poate să piardă un om care se întâlnește cu depresia?

Mie, pot să spun, depresia mi-a schimbat mintea. La un moment dat am intervievat un doctor pe nume Derek Summerfield. E un medic psihiatru sud-african și el mi-a relatat următoarea istorioară: s-a întâmplat ca dr. Summerfield să fie în Cambodgia în 2001, când au introdus acolo pentru prima dată medicamente antidepresive, și oamenii și medicii cambodgieni din acea țară au fost surprinși de acestea, neștiind ce sunt, iar el le-a explicat ce sunt, la care ei au replicat: nu avem nevoie de ele, avem deja antidepresive. Iar el le-a zis: ce vreți să spuneți? Credea că ei vorbesc depre un soi de remedii naturiste gen: sunătoare sau ceva asemănător. În schimb, i-au spus următoarea poveste: în acea comunitate era un fermier care lucra în câmpurile de orez și, într-o zi, el a călcat pe o mină de pământ, pierzându-si piciorul în explozie; așa că i s-a montat un picior artificial, după care a revenit la muncă în câmpurile de orez, dar presiunea de a lucra cu un picior artificial sub apă a devenit insuportabilă, iar revenirea pe câmp după ce ți-a explodat un picior a fost – cred – extrem de traumatică. Omul a început să plângă toată ziua, să refuze să se ridice din pat, a dezvoltat o depresie clasică, iar doctorii cambodgieni au spus: iată ce i-am administrat ca antidepresiv; iar dr. Summerfield a întrebat: Ce anume? Ei i-au explicat că s-au dus la el și au stat de vorbă cu acest fermier, l-au ascultat și au realizat că suferința lui avea sens, avea cauze în viața sa, total inteligibile. Unul dintre doctori a spus: dacă îi vom cumpăra o vacă acestuia, va deveni un fermier de produse lactate, nu va mai fi în această situație atât de demoralizatoare, așa că i-au cumpărat o vacă. În câteva săptămâni a încetat să mai plângă, într-o lună i-a dispărut depresia. Vedeți dvs., i-au spus ei doctorului Summerfield, acea vacă, aceea a fost un antidepresiv. Ei bine, dacă ești crescut în concepția noastră despre depresie, asta sună ca o glumă proastă: am fost la doctorul meu să-mi dea un antidepresiv, el mi-a dat o vacă. Dar ce au știut intuitiv acei doctori cambodgieni din această anecdotă individuală neștiințifică este ceea ce corpul medical de vârf din lume, Organizația Mondială a Sănătății, încearcă să ne spună de ani de zile: dacă ești depresiv, dacă ești anxios, nu ești nebun, nu ești o mașină cu părți defecte, ești o ființă umană cu nevoi nesatisfăcute. Și ceea ce îți trebuie este: dragoste și sprijin practic pentru a-ți satisface acele nevoi. Acesta este un mod foarte diferit de a gândi criza de depresie și cred că ilustrează miezul a ceea ce este greșit în abordarea de până acum. Iată de ce corpul de vârf al experților medicali în această materie din Națiunile Unite a afirmat, în Declarația lor oficială asupra sănătății mondiale din 2016, că trebuie să vorbim mai puțin de dezechilibrul chimic și mai mult de dezechilibrele în modul de viață.

Singur, doar te poți salva din calea depresiei sau din „ghearele“ ei?

Nu, opusul este adevărat! Dacă ești singur și izolat este foarte greu să scapi din „ghearele“ depresiei. Doar prin reluarea legăturii cu o societate mai largă și un mod de viață bazat pe un sistem de valori mai profunde, așa poți ieși din asta. Indivizii izolați sunt depresivi din motive perfect inteligibile. Gândește-te la ceea ce mi-a spus profesorul Cacioppo: ținând cont de evoluția oamenilor, dacă ești separat de „trib“ (grup), vei fi depresiv și anxios din motive cât de poate de clare, vei fi într-un pericol teribil, această depresie este un semnal că trebuie să te întorci la grup, la comunitate, la a fi împreună.

Este depresia o boală care poate deveni o binecuvântare?

Nu. Depresia este incredibil de dureroasă și de groaznică. E cel mai rău lucru prin care am trecut. Totuși, ce putem spune despre depresie este că ea reprezintă un semnal, nu o funcționare defectuoasă. Ea ne spune că ceva nu e în regulă. În același mod, foamea este un sentiment teribil, dar îți spune că ai nevoie de mâncare. Corect? Gândește-te la asta: dacă pui mâna pe o sobă care arde este extrem de dureros, dar durerea asta este un semnal necesar care îți spune să îți retragi mâna de pe sobă sau vei fi teribil afectat, și, de fapt, oamenii care nu au abilitatea de a simți durerea chiar ajung să fie afectați. Deci, nu că ar fi o binecuvântare, nici vorbă de asta, dar este un semnal. Depresia ne spune că există ceva care merge greșit. Unul din lucrurile care merg greșit cred că poate fi înțeles într-un alt mod: toată lumea știe că oamenii au nevoi firești, naturale, că ai nevoie de mâncare, de apă, de adăpost, de aer curat. Dacă îți iau unul din aceste lucruri, devii repede vulnerabil. Dar este la fel de evident că toți oamenii au nevoi psihologice naturale. Există nevoia de a simți că aparții unui grup, ai nevoie să simți că viața ta are sens și rost, ai nevoie să fii văzut și apreciat, ai nevoie de un sens și de o direcție în viitor. Cultura în care trăim și pe care o construim este bună la o mulțime de lucruri și ea ne face să spunem: sunt bucuros să trăiesc astăzi. Dar devenim din ce în ce mai puțin buni la a face față acestor nevoi psihologice profunde. Iar acesta este un motiv fundamental, mai important decât oricare altul, pentru care această criză se adâncește pe zi ce trece.

În ce ce condiții poate depresia să se convertească în ceva prețios? Ce trebuie să se întâmple pentru asta?

Nu e niciodată ceva prețios. Mereu ea e ceva teribil de dureros. Chestiunea nu e dacă poate fi o binecuvântare sau ceva prețios. Întrebarea este: ascultăm sau ignorăm semnalul? Dacă ascultăm semnalul, noi putem începe să ne schimbăm viața, și menționez „noi“, nu „eu“, noi putem începe să ne schimbăm viața, să ne schimbăm ca societate astfel încât aceasta să răspundă la nevoile profunde ale oamenilor. Dacă decidem să ignorăm semnalul, criza va continua să se adâncească.

Este depresia marea boală a lumii de azi și din ultimele decenii?

Nu este problema cea mai mare, dar e o problemă mare și în creștere.

Suntem noi mai depresivi decât strămoșii noștri?

E o mare dezbatere în jurul acestei chestiuni. Nu avem date comparative de-a lungul timpului care să fie concludente. Tot ce știm este că unii factori care cauzează depresia au crescut în intensitate. Am menționat deja izolarea (însingurarea). Mai pot adăuga altul: de mii de ani, filosofii au spus: dacă vei crede că viața este despre bani și statut și despre expunerea în văzul lumii, ești mai predispus pericolului de a deveni depresiv și anxios. Însă, în mod ciudat, nimeni nu a investigat științific aceasta până la un profesor remarcabil, Tim Kasser, de la Knox College (Colegiul Knox), din Illinois. Profesorul Kasser a discutat câteva lucruri importante: mai întâi, cu cât ești mai convins că viața se rezumă la bani, statut și expunere, cu atât ești mai predispus la depresie; deci, cu cât urmezi mai mult valorile facebookului, instagrammului și publicității, cu atât e mai probabil să devii depresiv; în al doilea rând, ca societate, mă refer aici în special la cultură occidentală, am ajuns de-a lungul timpului să punem tot mai mult preț pe asemenea valori, precum cele denumite mai înainte. Așa cum mâncarea nesănătoasă (proastă, de tip fast-food – junk food) nu asigură necesarul cu adevărat nutritiv, tot astfel aceste valori nesănătoase (junk values) nu vin în întâmpinarea nevoilor tale psihologice. Cu toții avem nevoie de un sistem de valori care să ne ghideze în viață, și, deja de mult timp, am fost învățați cu un sistem de valori potrivit căruia te simți mai bine cumpărând și consumând lucruri, făcându-i, eventual, și pe ceilalți oameni geloși. Asta nu ne satisface neapărat nevoile. De fapt, ne face să ne simțim mai rău. Am fost învățați să căutăm fericirea în direcțiile greșite. Iar această stare de fapt a sporit în ultimii 30-40 de ani. Așadar, există unele date certe că o parte din cauzele profunde ale depresiei și anxietății s-au accentuat. Alți factori au scăzut. Există unele date referitoare la traumele din copilărie și abuzul sexual care cauzează depresia și anxietatea. Pare-se că în prezent abuzului sexual i se face față mai bine decât în trecut. Deci, e o chestiune complexă. Dar, în mod cert, unele cauze accentuate ale depresiei și anxietății au sporit în intensitate și mulți oameni se descriu și se percep pe ei ca fiind depresivi și anxioși.

Ce legături au pierdut cei care au ajuns să trăiască depresia?

La cele arătate mai sus, mai vreau să adaug câteva date. Am observat, de pildă, că, în cazul acelor prieteni ai mei care erau deprimați și anxioși, depresia și anxietatea lor se învârtea în jurul muncii lor. Așa că am încercat să găsesc dovada științifică în acest caz: mă rog, prietenii mei nu sunt reprezentativi, dar descriu un fapt. Cifre cu adevărat impresionante au fost date de un important studiu Gallup asupra lumii occidentale cu privire la atitudinea oamenilor față de muncă. Studiul a scos la iveală următoarele: doar la 13% dintre respondenți le place munca, sunt încântați de ceea ce fac în majoritatea timpului; 63% dintre noi nici nu agreează, nici nu dezagreează munca lor de zi cu zi, iar 23% dintre oameni urăsc și se tem de munca lor. Cât se poate de șocant, nu? Sunt 87% persoane care nu găsesc agreabilă munca pe care o fac, iar acest lucru, neplăcut, se răsfrânge tot mai mult asupra vieții lor. Și asta m-a pus pe gânduri: nu cumva există dovezi concludente care să indice că acesta este un factor declanșator al depresiei? Din nou la știință: am dat peste un incredibil profesor australian de științe sociale, Michael Marmot, care a făcut un progres semnificativ în înțelegerea acestui fenomen în anii 1970. El a descoperit factorul cheie care cauzează depresia la muncă. Dacă te duci mâine la lucru și ai control redus sau deloc asupra muncii tale, ești mult mai predispus să devii deprimat și anxios. Știi, ai nevoie să simți că viața ta are sens, și prin control și umilire la locul de muncă nu poți avea, nu poți să construiești acest sens. Profesorul Marmot a demonstrat, cu date, că atunci când ai controlul asupra activității depuse se reduc masiv depresia și anxietatea.

Ce fel de doliu este depresia?

În anii 1970, a existat un moment interesant în înțelegerea depresiei. Asociația Psihiatrică Americană a decis standardizarea diagnosticării depresiei în SUA. Ei au lansat o listă de itemi de verificat, deoarece până atunci nu exista niciun acord de standardizare a depresiei; au pus pe masă, așadar, o listă de itemi cât se poate de evidenți pentru medicii psihiatri, precum: dacă unii oameni plâng mult, dacă sunt deznădăjduiți… Și au spus că dacă ești un pacient care manifestă mai mult de 5 din cele 10 simptome indicate de medici pe o durată de mai mult de două săptămâni, diagnosticul este: bolnav mintal, ai nevoie de tot ajutorul posibil. Așa că psihiatrii au început să folosească aceste instrucțiuni. După câteva luni, psihiatrii au început să riposteze spunând: ce ne facem? Avem o problemă aici: dacă o să aplicăm aceste indicații așa cum am fost instruiți, o să trebuiască să diagnosticăm fiecare persoană suferindă ca fiind bolnavă mintal. Pentru că acestea sunt simptomele suferinței: oricine pierde pe cineva iubit plânge mult, se simte disperat, toate astea la un loc. Iar Asociața Psihiatrică Americană a spus că nu asta a avut în vedere. Așa că au inventat ceva pe care l-au numit „suferință exceptată“. Și au îndrumat să fie folosite aceste indicații pentru a diagnostica pe cineva ca fiind bolnav mintal, exceptând cazul în care pacienții au pierdut pe cineva drag în ultimul an, deoarece aceasta este o reacție firească, nu anormală. Așa că psihiatrii au început să aplice aceasta, dar au început să-și pună o întrebare cât se poate de evidentă: stai puțin, ne tot spui că depresia este o problemă exclusiv a creierului oamenilor, că trebuie să le administrăm medicamente oamenilor, exceptând această situație singulară în viață, când depresia este un răspuns rezonabil? De ce este aceasta singura situație în viață în care îți este permis să te simți rău și să nu fii declarat bolnav mintal? De ce nu și dacă ai un job pe care îl urăști, de ce nu și dacă devii o persoană fără adăpost, de ce nu și dacă ai fost concediat? Sunt tot felul de situații. A te gândi la ele, înseamnă a avea în vedere contextul depresiei și al anxietății. Iar sistemul nostru, în integralitatea lui, nu este clădit pentru a face asta. Așa că Asociația Psihiatrică Americană a anulat acea excepție. Așa se face că dacă îți moare copilul într-o luni dimineață, poți fi diagnosticat ca depresiv și anxios chiar în aceași zi, și îndopat cu pastile. Eu cred că este extrem de revelator că doliul și depresia prezintă aceleași simptome. Cred că o parte din ceea ce este depresia este doliul după propria viață – care e neconformă cu felul în care ar trebui să se desfășoare, e doliul după propriilor nevoi neîmplinite.

Cine / ce din noi ne spune că aceste legături sunt pierdute? Cine ne spune că ne-am rătăcit pe drum?

Instinctele noastre adânci sunt cele care ne spun când ceva merge prost. Este ca și cum ne-am întreba: cine ne spune că ne e foame? Cine ne spune că ne e sete? Știm! Știm pur și simplu. E un răspuns natural.

Cum recuperăm „legăturile pierdute“? Ce ar trebui să re-facem?

Ultima treime a cărții mele Legături pierdute își propune să răspundă tocmai la această întrebare. Și fiindcă aceasta este o problemă complexă, este nevoie de soluții și răspunsuri complexe. Pentru mult timp, am avut în față un singur răspuns la această problemă: pastilele (antidepresivele). Pastilele aduc oareșce ameliorare anumitor oameni, ceea ce le face valoroase, dar se poate observa că ele nu rezolvă problema pentru mulți dintre noi; pentru că depresia continuă să crească iar și iar chiar și asistată de medicamente. Eu cred că trebuie să învățăm lecția despre vaca de care vorbeam mai înainte: trebuie să căutăm antidepresivele care tratează cauzele depresiei noastre. Ceea ce susțin este că trebuie să extindem ideea despre ceea ce este un antidepresiv. Pentru unii oameni, acesta include pastilele, ceea ce este ok. Dar trebuie să privim orice reduce depresia și anxietatea ca fiind un antidepresiv. Așadar, trebuie să avem o înțelegere mai largă a fenomenului și un set mai amplu de soluții. Acel program de grădinărit pentru oamenii însingurați este un bun exemplu, dar, evident, am arătat mult mai multe astfel de exemple în carte.

Există soluții împotriva depresiei în afara (recunoașterii) adevărului? Cu alte cuvinte: te poți face bine fără să privești adevărul în față, indiferent cât de dureros ar fi acesta?

Poți schimba circumstanțele. Poți schimba cauzele. Dacă, de pildă, le dai oamenilor mai mult control la lucru, pot deveni mai puțin depresivi. Dacă oamenii se adună în grupuri și discută despre ce contează cu adevărat în viață – acesta este un experiment pe care profesorul Kasser l-a realizat, apropo de valorile nesănătoase –, dacă îi faci pe oameni să se întîlnească și să-și vorbească despre momente cu adevărat pline de sens din viața lor, iar acestea diferă de la oameni la oameni (pentru unii, e foarte bună muzica, pentru alții, scrisul, pentru alții, alergatul pe plajă); dacă, în plus, îi faci să se adune în mod regulat pentru a (se) convinge cum poți să-ți petreci mai mult din viață urmărind astfel de momente speciale și mai puțin cumpărându-ți tot soiul de porcării de care nu ai nevoie, asta ar putea reduce depresia și anxietatea. Am vorbit despre cum abuzul fizic, abuzul sexual în copilărie poate provoca depresie și anxietate. Dându-le oamenilor locuri sigure în care să se elibereze de rușinea pe care o re-simt față de acest abuz, asta ar putea reduce depresia și anxietatea, am adus în carte dovezi puternice în acest sens. Există o întreagă gamă de soluții despre care vorbesc în carte. Nesiguranța financiară, poate, la rându-i, să provoace depresia și anxietatea.

Sunt soluțiile la adresa depresiei simple sau necesar complexe, sofisticate?

Este o problemă complexă, deci este nevoie de soluții complexe.

O sub-temă a întrebării de mai sus: poți să ieși din depresie fără să conștientizezi mai întâi că ești în depresie?

Unul din lucrurile cele mai nemiloase pe care le facem ca societate este că punem povara ieșirii din depresie exclusiv asupra persoanelor depresive și anxioase. Facem asta și cu accidentele de mașină? Spunem că e treaba exclusiv a celor care suferă un accident oribil de mașină să rezolve lucrurile? Mergem la paturile de spital să le spunem pacienților: e treaba voastră să rezolvați problema accidentelor de mașină, nu-i așa? Pentru că este o problemă mai generală, a societății, trebuie să-i facem față ca societate. Avem centuri de siguranță și airbag-uri, și teste de condus și punere sub arest a șoferilor beți, corect? Avem o gamă întreagă de măsuri pe care le luăm pentru prevenirea problemei și, desigur, în cazul în care se întâmplă un accident, oferim îngrijirea medicală necesară. În mod similar, argumentez că trebuie să avem un răspuns social mult mai profund la depresie. Deoarece, așa cum arată evidențe ale Organizației Mondiale a Sănătății și ale altora, depresia are multiple cauze sociale. Trebuie să ne ocupăm de acele cauze sociale.

Se supra-pastilează în ultimele decenii oamenii în confruntarea cu depresia?

Cred că ei consumă mult prea multe pastile. Problema nu o reprezintă pastilele, ok? Pastilele conferă o ușurare unor oameni. Asta e bine. Problema este că ele nu se adresează multora dintre cauzele depresiei și nu pot înlocui restul de soluții, numeroase de altfel. Pledoaria mea este să extindem „meniul de opțiuni“ pentru oamenii cu depresie: nu vreau să iau nimic din meniu, pastilele pot oferi alinare unor oameni, ceea ce este important, dar trebuie să ne ocupăm și de probleme mult mai adânci, de nesurmontat cu pastile sau numai cu pastile.

E depresia (și) o afacere?

Evident! E o industrie de peste 10 miliarde de dolari. Devine o afacere spunând oamenilor că, dacă sunt deprimați, toată problema e în creierul lor și că tot ce trebuie să facă este să ia pastile. Și, cum spuneam, aceasta nu e cu totul fals: se petrec în creierul tău lucruri reale care contribuie la depresie, iar pastilele pot fi de ajutor unor oameni, dar asta este o mică parte din tabloul general. Știm asta din mai multe motive. Iată un argument științific: există un studiu foarte detaliat asupra efectelor pe termen lung ale depresiei (unicul, de altfel) – este intitulat Star-D (Sequenced Treatment Alternatives to Relieve Depression / alternative secvențiale de tratament pentru ameliorarea depresiei) – care urmărește oamenii cărora le-au fost administrate pastile pentru a vedea efectele. Rezultatele constată că problemele unor dintre depresivi au fost ameliorate prin pastile, dar că marea majoritate au recăzut în depresie. Pastilele singure nu sunt suficiente. Este necesar să avem un răspuns mai adânc.

Este internetul o „locomotivă“, un „transportor“, un accelerator pentru depresie?

Asta este o problemă complexă. La un moment dat am mers la primul centru din lume de dezintoxicare de internet, în Spokane, statul Washington, SUA. Este numit: reSTART Washington. E un loc dedicat oamenilor care au devenit dependenți de internet. Sunt tot felul de oameni acolo, dar disproporția este evidentă: majoritatea sunt adolescenți care au devenit obsedați de jocurile multiplayer, role-player (jocuri de rol), care obișnuiau să stea pe net toată noaptea. Este foarte interesant să vorbești cu doctorul Hilarie Cash, care conduce această clinică. Ea mi-a spus – și fiecare trebuie să se întrebe pe sine: ce obțin acești tineri din aceste „găști de internet“? Obțin lucruri pe care obișnuiau să le obțină din cultura lor, dar au încetat să le obțină: un simț al tribului, un simț al apartenenței la un grup, un sentiment al mobilității fizice, un sentiment că sunt văzuți, că sunt buni la ceva (și noi avem un sistem de învățământ care îi face pe mulți băieți să nu mai simtă asta). Dar – a spus ea – ceea ce obțin ei este doar o parodie a acestor lucruri. Vorbind cu ea am început să gândesc că, într-un fel, relația dintre social media și viața socială este analoagă relației dintre pornografie și sex. Nu sunt împotriva pornografiei, dar dacă întreaga ta viață sexuală este compusă exclusiv din urmărirea pornografiei, te vei simți mizerabil. Nu evoluăm ca ființe umane privind la scene de sex. Analog, social media își au locul lor, dar nu evoluăm în mod fundamental prin interacțiunea cu ecranele; evoluăm văzându-ne reciproc, direct, față către față. De aceea consider că depresia este parțial și un simptom al unei relații nesănătoase cu internetul, este parțial un simptom al evoluției nostre negative; deși pare a fi o soluție, în realitate, prezența lui obsesivă ne îndepărtează de la o rezolvare adecvată.

Ce au în comun depresia săracului cu depresia bogatului?

Am identificat, cum spuneam, nouă cauze majore ale depresiei și anxietății. Unele se întâmplă în mod disproporționat oamenilor săraci. De pildă nesiguranța financiară: dacă ești nesigur financiar ești de 10 ori mai predispus la depresie decât cineva care nu este astfel (nesigur din punct de vedere financiar). Dar mai sunt și alte cauze ale depresiei și anxietății care afectează în mod disproporționat pe cei bogați. Ne putem gândi la valorile nesănătoase, a trăi pentru bani, statut și putere, vezi Donald Trump. Problema este mai complexă. Dar ceea ce au în comun cele două este aceasta: cauzele biologice, psihologice și sociale subântind întreg spectrul depresiei și anxietății.

Ce ajută în viziunea dvs. cel mai mult la vindecarea sau chiar eliminarea depresiei: literatura, muzica, filosofia, religia, matematica?

Toate. Oricare dintre ele în mod separat sau toate împreună. Miezul fundamental al eliminării depresiei este să te re-conectezi la ceva mai presus de tine. E esențial să te reconectezi la valori cu sens, să faci o muncă cu sens, să te reconectezi cu alți oameni, să înlături propriile traume. Motivul pentru care sunt optimist este că am călătorit pentru cartea asta peste tot în lume și în atât de multe locuri am văzut atât de mulți oameni care au revoluționat abordări ale revenirii din depresie și anxietate. Am văzut abordări care au redus și – în multe cazuri au terminat cu – această problemă. Deci, se poate!

Dacă vom continua să le spunem oamenilor: depresia este o problemă pur biologică, nu vom termina cu această criză, dimpotrivă, ea va continua să evolueze. Trebuie să admitem adevărul: este o problemă complexă, sunt nouă cauze inteligibile diferite ale ei. Nu le putem face față singuri; soluțiile țin de a fi împreună.