Eleganta publicație brașoveană REVISTA LITERARĂ LIBRIS. LECTURI, TAIFASURI, STĂRI DE SPIRIT (nr. 3, decembrie 2019), care apare sub egida Uniunii Scriitorilor, se deschide cu editorialul lui Adrian Lesenciuc intitulat Gustul acru al canonului intangibil. Textul său înseamnă o privire lucidă, onestă și pătrunzătoare asupra ideii de canon literar, așa cum a fost ea propusă și promovată de revista noastră: „În principal, nu canonul deranjează, ci principiile în baza cărora a fost stabilit și, de ce nu, chiar stabilitatea lui, marja mică de variație. Și atunci, cei care doresc ca alte principii să ordoneze valorile literare propun în același text dezbaterea despre practici, modele, norme, alinieri, inclusiv respingerea canonului. Dar o asemenea respingere presupune, cel mai adesea, un contracanon sau un canon din umbră. Nicidecum nu e o respingere definitivă a conceptului. Același lucru s-a întâmplat și în perioada proletcultistă: un canon estetic a fost trecut sub tăcere, rămânând în memoria oamenilor de litere, în timp ce un altul, construit pe criterii politice, ideologice, de aliniere la practicile și modelele Kremlinului, a devenit ordonator în practica literară și reper în construirea canonului școlar al anilor ’50. Acum, când mai degrabă alinieri economice decât politice impun o anumită apetență spre criterii extraestetice în ordonarea valorilor din lumea literară autohtonă, am putea rămâne consecvenți cu neschimbătorul principiu al autonomiei esteticului. Dar pentru a rămâne consecvenți ar fi necesar să admitem că există o instanță critică specializată să ordoneze valorile în producția literară. Am participat la mai multe dezbateri organizate de Uniunea Scriitorilor pe marginea listelor canonice publicate în România literară. Simpla lor publicare este un act responsabil în raport cu educarea societății: ele presupun efecte și în stabilirea canonului școlar și în ceea ce privește politicile editoriale. Dar, la aceste dezbateri pe marginea canonului, am întâlnit oameni nemulțumiți, al căror profil poate fi ușor conturat: autori necanonizabili, care speră ca printr-o minune să iasă în prim-plan, să atragă atenția, să devină importanți, indiferent dacă evaluarea operei lor se face prin prisma unor grile estetice sau extraliterare. Dintre cele câteva mii, zeci de mii de scriitori români ai ultimei sute de ani – ar fi interesant de antologat o asemenea înșiruire de nume care s-au pierdut în cețurile necunoașterii, afânând ogorul literaturii! – lista canonică se rezumă la câteva zeci. Câtă vanitate să ai ca să speri să fii canonizat cu toate păcatele estetice ale propriilor tale texte, în condițiile în care poți fi un onest scriitor de raft secund? Și, ca urmare a faptului că nu ai pătruns în Olimpul literelor românești, să contești canonul, să contești principiul autonomiei esteticului?“ Dintre ideile acestui articol critic să reținem una, care ar merita o discuție separată: cei care astăzi încearcă să judece și să reordoneze literatura după alte criterii decât cel estetic seamănă cu ideologii din perioada proletcultistă care întocmiseră o scară a literaturii anapoda, nu după valoare, ci după atașamentul la lozincile comuniste. Să adăugăm că sumarul revistei conține și alte puncte de interes: relatările despre Festivalul Limba Română organizat în vara trecută la Brașov de filiala locală a Uniunii Scriitorilor, despre prezența românească la Târgul de Carte de la Beijing, despre Festivalul de Carte și Muzică Libris de la Brașov, despre Festivalul de Literatură SF & Fantasy (desfășurat tot la Brașov), ca și textele care marchează aniversarea lui Nicolae Manolescu, interviul cu Constantin Abăluță, grupajele de versuri semnate de Lucian Vasiliu și Angela Furtună și cronicile de carte la volume recente din actualitatea noastră literară.
Un punct de vedere despre canonul literar românesc
