Nu, nu voi fi tentat să spun că am intrat în „lumea cea bună a muzicii“ doar pentru că – iată! – parcurgem o toamnă muzicală în adevăr cu totul bogată la București și nu numai!
Se află în desfășurare – în aceste zile, în câteva dintre principalele orașele ale țării – două evenimente festivaliere care, săptămâna trecută, au stârnit interesul unui important segment al publicului din capitală. Pe de o parte, publicul de specialitate, pe de altă parte, publicul tânăr, mai puțin obișnuit să guste concertele cu iz tradițional ale stagiunilor obișnuite ale orchestrelor noastre. Festivalul Meridian se desfășoară în acest an sub semnul unor metaforice Grădini sonore admirabil imaginate de marele, de octogenarul compozitor Krzysztof Penderecky: „Ceea ce contează atât în grădinărit, cât și în compoziția muzicală este imaginația constructivă, abilitatea de a gândi în termenii întregului, fiindcă grădina este matematică în natură așa cum muzica este matematică în emoție“. Iar emoțiile și-au avut locul lor pe parcursul fiecărui concert în parte.
Meridian, Festivalul de toamnă al muzicii noi, este și în acest an patronat de Ministerul Culturii, iar imaginația directorului fondator, compozitorul Adrian Iorgulescu, s-a dovedit a fi, în ansamblul programului, de-a dreptul luxuriantă. Unul dintre primele concerte a fost dedicat momentului istoric privind căderea zidului Berlinului, moment crucial de mare semnificație europeană. Concertul a fost susținut la Atheneul Român cu participarea simbolică a Orchestrei Filarmonicii Altenburg-Gera din Thuringia, ansamblu condus de Laurent Wagner, un maestru al construcțiilor muzicale temeinic făptuite. Am putut audia în primă audiție la noi, Concertul pentru violoncel și orchestră de Dan Dediu, lucrare prezentată anterior la sediul instituției, cu participarea solistică realmente entuziasmantă datorată lui Mircea Marian. Iar minunatele Grădini… au continuat cu – anume le-am numit – calupuri de muzică organizate cu participarea unor formații de recunoscută acreditare în spațiul vieții noastre muzicale, cum sunt formația de percuționiști Game condusă de Alexandru Matei, Ansamblul Archaeus condus de Mircea Pădurariu, Ansamblul Sonomania condus de Simona Strungaru, duoul cameral voce-pian Bianca și Remus Manoleanu. Recunosc, nu am putut ajunge la Timișoara pentru a urmări evoluția minunatei formații Trio Contraste!
Personalități solistice de pregnantă proeminență au revenit și în actuala ediție în spațiile festivaliere, la Universitatea bucureșteană de muzică, la Casa Artelor Dinu Lipatti, în Aula Palatului Cantacuzino. Mă refer la minunații flautiști Mario Caroli și Matei Ioachimescu, la evoluția cu totul spectaculoasă a violistului Marius Ungureanu, la duo-ul percuționiștilor Irina Răculescu – Razvan Florescu, la recitalul pianistului Horia Maxim, la cele două recitaluri vioară-pian susținute de Diana Moș – Mihai Măniceanu și Luosha Fang – Michael Djupstrom.
Evenimente Electro-Vision și Eșectro-Landscape, proiecții de film Reclaiming-Vision au întregit imaginea de ansamblu a unui eveniment consistent, pe parcursul căruia marii maeștri ai componisticii noastre actuale, Octavian Nemescu, Doina Rotaru, Ulpiu Vlad, Corneliu Dan Georgescu, Cornel Țăranu, Adrian Pop, Călin Ioachimescu, au putut fi audiați în compania celor mai tineri muzicieni ai claselor universitare de compoziție.
Cum se poate observa, extensia stilistică a fost extrem de largă, de la creații datorate marilor creatori ai secolului trecut, Dinu Lipatti, Witold Lutoslawski, Salvatore Sciarrino, Toru Takemitsu, György Ligetti, la creațiile zilelor noastre concepute de cei mai tineri creatori. Căci Meridian este un teritoriu al cunoașterii și al recunoașterii, un spațiu al actului artistic în care îndrăzneala creatoare întâlnește anumite filoane ale tradiției.
Nu poți să nu observi că ultimele ediții ale festivalului SoNoRo, inclusiv cea actuală, cea de a XIV-a, au adus o fermă consolidare a managementului acestei veritabile platforme privind atât relația cu publicul, cât și în ceea ce privește politica structurării programelor de concert. Orientarea către public, către un public nou, mai tânăr, căutarea și atragerea acestuia către muzică, nu poate scăpa atenției. Cum se realizează acest lucru? Mergând, evident, către acești ascultători, dintre care unii experimentează primele lor relații cu creația muzicală cultă.
În afara tradiționalelor săli bucureștene de concert, Atheneul Român, Sala Radio, concertele Festivalului SoNoRo au mai fost susținute la Catedrala Sf. Iosif, în Aula Academiei de Științe Economice, la Cercul Militar Național, la Muzeul de Artă Recentă, la Templul Coral, la Muzeul Național de Artă, la Palatul Bragadiru, în cluburi, inclusiv, în deschidere, la Palatul Cotroceni. Evident, această diversificare privind spațiile presupune o firească adaptare a programelor de concert. Muzica de largă adresare, unele creații mai puțin cunoscute publicului nostru, pot fi întâlnite în compania marilor opusuri ale repertoriului cameral. Alături de binecunoscuta Baladă de Ciprian Porumbescu, au putut fi audiate pagini cu totul necunoscute publicului tradițional de la noi, lucrări semnate de Erik Satie, Erwin Schulhoff, Ernest Bloch, Osvaldo Golijov, Alexandre Tansman. Astor Piazzolla, dar și Max Reger, Jean Sibelius, Serghei Prokoviev, Dmitri Șostakovici. Lucrări agreabile, cu priză imediată la public, momente muzicale pe care, personal, le-am urmărit cu interes dar la care, poate, nu aș reveni prea curând.
Au existat, însă, situații pe care le consider a fi fost memorabile, dintre cele la care am putut asista. Și pe care le datorăm în bună parte minunatului om de muzică, pianistei Diana Ketler, artist de origine letonă, directorul artistic al Festivalului. Este muzicianul cultivat, inteligent, întreprinzător din punct de vedere artistic, este pianistul care dispune de voința de sunet atent atașat particularităților textului muzical. Proba de foc a constituit-o susținerea acestei partituri cu totul problematice din punct de vedere timbral, transcripția pentru pian la patru mîini a celebrului opus datorat lui Igor Strawinsky, Ritualul Primăverii, realizat în compania acestui valoros coechipier care este pianistul Enrico Pace. Concepută pentru orchestră mare, lucrarea în sine dispune de acest argument esențial care este complexul timbral-sonor. A renunța la el, comportă un mare risc pe care unii artiști și-l asumă în mod conștient. Tensiunea pe care o dezvoltă în debutul lucrării, celebrul solo de contrafagot, cu greu poate fi translată la pian. Diana Ketler a reușit! Precum reușită s-a dovedit a fi fost realizată întreaga lucrare. Considerații similare pot fi făcute și asupra acestei atât de speciale lucrări care este Pantomină pentru contrabas și pian, realizată în compania contrabasistului Zaran Markovic. Greu de spus dacă Cvintetul pentru corzi, cu două violoncele de Alexandr Glazonov – un opus clasico-romantic poate mai puțin original, dar de excelentă factură. A fost cîntat la noi, în concert, de o formație constituită relativ ad-hoc sau ne-am aflat în fața unei echipe temeinic structurate de multă vreme? Pe atît de omogenă, de maleabilă, s-a dovedit a fi fost sonoritatea corzilor!
M-a deranjat mai puțin faptul că între cele patru părți ale lucrării au intervenit aplauze; important este faptul că unii dintre cei sosiți mai mult sau mai puțin întâmplător în sala de concert au aflat că evenimentul la care asistă este unul remarcabil; alții, mai puțini la număr, cu siguranță au greșit adresa; au urcat în sala mare a Atheneului Român ținându-se de un pahar cu vin; concomitent, pe scenă evoluau artiști, muzicieni care se bucurau de atenția, de considerația unui numeros public. În alt sens, este de apreciat că programele de concert, într-adevăr variate, au corespuns unor nivele diferite ale percepției celor aflați în sală; căci creații camerale datorate lui Beethoven, Schubert, sau Johannes Brahms au alternat de la un concert la celălalt cu veritabile hit-uri, cu piese semnate de Carlos Gardel sau Astor Piazzolla. Și totuși, nu poți să nu observi, seria concertelor bucureștene a inclus o singură piesă românească, și aceea puțin reprezentativă; dar a sfârșit cu un întreg program de muzică rusă.
Întregul festival a avut o susținere extinsă bazată pe formula atât de utilă privat-public, o susținere stimulată de eforturile cu totul lăudabile ale directorului executiv, violistul Răzvan Popovici; eforturi care, se poate aprecia, au dat roade.