Istoricul citind poezie

O surpriză, în revista Convorbiri Literare (nr. 7): Ioan Aurel Pop scrie despre poezia lui Nichita Stănescu. Eseul de se intitulează Nichita Stănescu și „un pămînt numit România“, iar perspectiva este, desigur, cea a istoricului. Astfel, profesorul Pop reliefează o constantă de profunzime a liricii stănesciene, asupra căreia puțini s-au oprit, patriotismul: „Poezia lui Nichita Stănescu, în toate volumele publicate, închinate sensului iubirii, sentimentelor umane adînci, timpului, obiectelor cosmice, oului și sferelor, necuvintelor, dulcelui stil clasic, măreției frigului, operelor imperfecte etc. aduce un elogiu discret acestui pămînt și acestui popor.“ Iată și convingerea la care ajunge Ioan Aurel Pop după această lectură critică: „Concluzia lui Nichita («Eu nu mă spăl de poporul meu») este lecția sa de viață, testamentul său pentru urmași, ars poetica ancorată în Cetate. Nichita Stănescu rămîne un poet universal tocmai prin felul cum a transpus în cuvinte sufletul poporului român. Iubirea sa pentru poporul român i-a dat forța și rațiunea să iubească universul, lumea în ansamblu, libertatea, adevărul și dreptatea, aureolate de bunătate. De fapt, nu există poet mare pe lumea asta care să nu-și iubească propriul popor, propria comunitate, cetatea care l-a produs.“ Din același număr am citit și însemnările lui Cassian Maria Spiridon despre Epistolarul L.M. Arcade, ca oglindă a exilului românesc, paginile In memorian Pavel Chihaia, sub semnătura lui Nicolae Stroescu Stînișoară“, paralela pe care o face Basarab Nicolescu între Poveste cu țigani de L.M. Arcade și Apocalipsa lui Ioan din Patmos, eseul lui Ștefan Afloroaie intitulat „Epifanii vagi ale sensului“, dar și cronicile literare ori articolele semnate de Ioan Holban, Vasile Spiridon, Antonio Patraș, Mircea A. Diaconu, Ovidiu Pecican.