Poemul săptămânii de Adrian Popescu

Cei șapte fericiți

Șapte ierarhi în temniți sunt Iubirea,
În frunte-l au pe acela ce fuse capelan
Pe front. Abia întors, vestea Unirea…
Apoi zăcu-n celulă, pe priciul sighetan.
El purpura n-a vrut să mi-o-mbrace,
Cît țara e turcită și în minciună zace.

Își amintea-n tăcere toți credincioșii lui,
El pentru ei rămase. Reînvia Ardealul,
Cutreierase sate, pitite prin coclauri,
Ce rîvnă de apostol avuse cardinalul.
Nu pentru el, ci țării îi dobîndise lauri.
Iar viața, Iuliu Hossu o dase Domnului.

Uniți-s toți, din iarnă, robi ca dînsul,
Aftenie e primul, moare martir creștin,
Femeile la Bellu nu pot să-și țină plînsul
Îl văd pe catafalc cum a trecut prin chin,
,,Credința nu mi-i de vînzare,, scrie,
,,Aleg să port pecetea de rai, care învie.

Traian din neamul Frențiu se născuse,
În Lugoj și-n Oradea Mare păstorise,
Ce nobilă credință, fapta i-o animă,
De ctitorește Stîna în Văile promise?
Pius în palium arhiepiscopal îl vruse…
Și-a fost. Iar Țara-groapa anonimă.

,,Ionuț Gură de Aur îl numeau pe Suciu
Cînd predica, ți-e era mai mare dragul,
Plecau în Răsărit, luptînd, sau în refugiu
Cu cartea lui în ranițe, cu cărți de eroism,
Din mînă-i destrămară neprețuit șiragul
De credincioși, urîtul vremii comunism.

Pe care-l prevestise în catedrala plină,
,,Cu un baros, în mîini cumplite cuie
Aceia care vin pe tancuri vă vor bate,
Din stepele uscate nu vine vreo lumină,
Vă vor sili să vă-nchinați la o statuie,
E Vinerea cea mare acuma în cetate.

Precum făceau pe vremuri marinarii,
Cu morții lor, care au murit pe ape,
Cadavrul lui l-au îndesat în sac,
De treptele tocite, călăii și barbarii
Nepăsători izbeau neprețuitul cap.
L-au îngropat în cimitir sărac.
De cînepă sicriu și oasele-i încap.

Al cincilea episcop ține tare crezul,
Nedespărțit de Suciu-i, dar nu-i iute,
Ca el, să-mi prindă vipere în pumni,
Meditativ și calm. E Tit Liviu Chinezu.
Da-n vrednicii egali-s amîndoi, alumni
La Blaj. La Roma, văd cele nevăzute.

Ucis e Tit, episcop, de frigul ce-l îndură,
Muri la Sighet iarna și poate-și amintea,
Băiat sărman la țară, copilăria-i dură,
Cînd, prin nămeți, spre școală se grăbea.
Sfîrși în ziua-n care ni s-a născut poetul…
Terezei din Avila i-a descifrat secretul.

Bălan e teiușan. Sosește dinspre Alba,
Primise fără teamă martiriul cuvenit
De Domnul Sfînt, să-și întregească salba.
Se prăpădește-n Sighet, slăbit și istovit,
Era o lumînare ce-și consumase ceara.
El jertfa din vecernii și ardere de seară.

Purtă pe umeri firavi și crucea și ocara.
Polonă-i zice străzii unde a slujit ierarh.
Bisericii ,,Vasile cel Mare”. După un arc
De timp, întunecat, a re-nceput slujirea,
Deplin, acolo. Apoi urmează bucuria.
Și-au aclamat Pontiful, în imensul parc.

De Alexandru frică au, de-un războinic,
Episcopu-i înfruntă, dîrz, pe moscoviți,
Numai cu numele e Rusu. Tare-i dornic
Să-i vînture, departe, lîngă strămoșii sciți.
În Maramureș păstorește el, însă-i de loc
Din Șăulia, sat cu pădure, transilvan…

Al doisprezecelea copil. Alesul pentru cer,
Mitropolit, după ce fusese episcop sufragan.
Murea- ,, o, frații mei mă duc la Dumnezeu,
Să-mi iau de-acum în cer, de la Isus, răsplata”.
Murea cum moare drept, în șa, un cavaler…

Ca unul șapte trupuri de Înviere-s gata.