Octavian Paler. Foto: Ion Cucu
O colegă a mea de facultate, mignonă, răsfățată – se pisicea când voia să obțină bunăvoința profesorilor – avea un prieten ceva mai în vârstă, redactor la Viața studențească, înalt, ciolănos și cu ochelari cu rame negre. Într-un stil autoritar-operativ, de activist provenit din mediul muncitoresc, el ne-a adunat pe mai mulți dintre noi, cei pasionați de scris, și ne-a făcut un fel de instructaj pe tema: cum putem deveni colaboratori ai revistei la care lucra. În cazul meu, care scriam versuri, ar fi trebuit să proslăvesc în poezii patria sau partidul, fie direct, fie indirect, prin exprimarea bucuriei de a fi contemporan cu „marile realizări ale României comuniste“.
Această întâlnire, pe care unii au uitat-o a doua zi, dar care altora le-a schimbat destinul, mi-a dat mult de gândit. Îmi doream din toată inima să public. Dar și mai mult îmi doream ca scrisul meu să rămână neatins de ceva străin literaturii. După o noapte de deliberări, am renunțat la ideea de a colabora la Viața studențească.
Nu era vorba neapărat de cinste, responsabilitate, hotărârea de a nu susține prin textele mele un regim inuman etc. Mi-era foarte clar: cu sau fără scrisul meu regimul ar fi continuat să existe, atâta vreme cât țara se afla sub controlul URSS. Ceea ce cu adevărat mă preocupa era să nu amestec poezia cu „noroiul greu al prozei“, să nu-mi mânjesc scrisul. Mi-aduc aminte cum traversam, în vacanțele de vară, râul Moldovei, cu apa rece și vijelioasă până la brâu. Țineam bagajale sus, deasupra capului, și marea mea grijă era ca ele să rămână uscate, indiferent dacă mă poticneam și eram mereu gata-gata să cad, din cauza forței torentului și a durerii pe care mi-o provocau în tălpi pietrele mai ascuțite. Așa am încercat să fac de-a lungul vieții și cu scrisul: să-l țin, deasupra capului, și să ajung cu el neatins acolo unde ajungem cu toții.
(În 1982 eram redactor la România liberă și, la cererea lui Octavian Paler, redactor-șef al ziarului, am scris o „tabletă de scriitor“ despre tinerețe. Octavian Paler a citit-o în prezența mea, s-a declarat încântat, și cu un gest firesc, ca și cum s-ar fi încheiat la un nasture, a inserat cu pixul în textul meu, după o frază despre dorința de performanță, cuvintele „așa cum ne îndeamnă tovarășul Nicolae Ceaușescu“. Am protestat politicos, dar el a spus repede „trebuie, trebuie“ și a trimis textul la tipar. Am simțit atunci că se rupe ceva în mine. Pentru mine scrisul a fost întotdeauna o religie, a fost de fapt religia mea, și în acel moment s-a pângărit exact ceea ce aveam mai sfânt, în mod ireparabil.
După 1989, aveam să-l aud pe Octavian Paler declarând mândru de sine la televizor, unei ziariste: „n-o să găsiți niciodată numele lui Nicolae Ceaușescu în vreun articol de-al meu“.)
Problema compromisului în literatură nu trebuie privită din perspectivă morală. Binele și răul nu sunt valori sacrosancte și nu se stabilesc prin verdicte ale unei instanțe supreme. În Univers nu există „bine“ și „rău“. Valoarea morală a unui om este „valoarea lui de întrebuințare“ de către societatea din care face parte. Un om „bun“ este un om care ne convine, un om „rău“ – unul care nu ne convine.
Problema este una literară, nu morală. Pentru a-și face bine profesia, pentru a crea atmosfera de vrajă, de încântare, de „vis al inteligenței libere“, specifică literaturii, scriitorul trebuie să câștige încrederea cititorilor. El trebuie să-i convingă că face literatură și numai literatură, liber de alte obligații.
Sunt cazuri când scriitorul reușește să ascundă, temporar, faptul că urmărește altceva decât să creeze un moment de comunicare sărbătorească. Participarea visătoare la jocul propus de el îi aduce pe cititori în situația de a fi vulnerabili (ca sinceritatea pe pacienții unui psihiatru, ca receptivitatea pe elevii unui profesor etc.), iar exploatarea acestui moment de vulnerabilitate în alte scopuri decât cel declarat reprezintă fără îndoială un abuz, ca orice nerespectare a unei convenții.
Este însă un abuz care îl prejudiciază mai mult pe cel care îl practică decât pe „victime“. Făcând prin scrisul său „reclamă“ unui produs (care poate fi o ideologie), scriitorul pierde în timp creditul (sau o parte din creditul) pe care îl are la cititori și, implicit, își pierde forța de persuasiune – darul cel mai de preț pe care îl are și pe care îl consideră sensul însuși al vieții lui. El apare în postura unui scamator căruia i se văd panglicile ascunse în mânecă și de care publicul râde, după ce s-a uitat la el înfiorat de emoție și respect.
Când mă gândesc la „compromisurile“ făcute de G. Călinescu sau Mihail Sadoveanu simt o compătimire îndurerată față de ei și o antipatie violentă față de cei care au exercitat presiuni asupra lor, tulburând un act de magie. G. Călinescu și Mihail Sadoveanu sunt adevăratele personaje tragice în această piesă. Ei și-au murdărit scrisul, care era esența însăși a existenței lor, în timp ce cititorii au avut mult mai puțin de pierdut. Chiar și cititorii naivi și-au dat seama destul de repede că scriitorii lor preferați trișează, nu i-au mai crezut pe cuvânt, s-au îndepărtat de ei și prin aceasta i-au pedepsit. În plus, tot felul de nulități au găsit mult așteptata ocazie de a-i defăima, cu plăcerea dizgrațioasă cu care unii indivizi zgârie Mercedes-urile.
Cred deci că problema compromisului în literatură trebuie privită exact invers decât a fost privită până acum. Cred că publicul (în sensul larg al cuvântului, inclusiv criticii literari) ar trebui să-i blameze pe cei care se fac vinovați de ingerințe de orice fel în actul creației și nu pe scriitori. Nu numai intimidarea, ci și cumpărarea scriitorilor constituie o crimă în plan cultural. Scriitorul este prea absorbit de munca lui grea, de miner al cuvintelor, ca să mai aibă energia și prezența de spirit necesare pentru a se apăra. Când iese în lume din galeriile pe care le sapă în necunoscut, în căutare de înțelesuri, este dezorientat, clipește buimac, poate deveni cu ușurință victima unei înșelătorii. El ar trebui însoțit peste tot, ca de niște body-guarzi abstracți, de admirația și solidaritatea noastră. Firesc este să ne bucurăm că există scriitorii, să le salutăm prezența în lume, și nu să-i judecăm și să-i încărcăm de responsabilități (pe care de obicei nici nescriitorii, mai exersați în lupta cu viața, nu și le asumă). Îi reproșăm etericului Nichita Stănescu că nu a fost un erou al luptei anticomuniste, dar nu îi menționăm niciodată ca vinovați de pasivitate pe atâția neisprăviți care, dacă tot n-au făcut nimic pe lume, măcar atât puteau să facă, să dea bătaie de cap dictatorilor și acoliților lor.
Este adevărat că există autori fără valoare care exclusiv prin compromisuri dobândesc o poziție privilegiată în societate. Ei merită, fără îndoială, să fie supuși oprobriului public. Dar ei nu sunt scriitori, sunt impostori. Eu mă refer la scriitori.
