O biografie necunoscută a poetului Ion Horea

La solicitarea istoricului literar Marin Bucur, care a coordonat lucrarea de sinteză Literatura română contemporană1, poetul și traducătorul Ion Horea (n. 10 mai 1929, Petea, jud. Mureș – m. 5 aprilie 2019, București) răspunde cu o promptitudine occidentală, trimițându-i o biografie fizică și spirituală, cum puține s-au scris în literatura națională.

Poetul, cu o exactitate fără greș, întreprinde o incursiune în lumea satului transilvănean, pe care îl evocă în culori autentice, demne de un maestru al penelului.

Nu-i scapă nici un aspect și nici o nuanță, iar trimiterile geografice, extrem de importante, explică, de fapt, drama unor oameni inteligenți și harnici, care, se văd nevoiți de vitregiile istoriei, să se tot mute dintr-un loc în altul.

Biografia școlară a adolescentului Ion Horea e din cele mai neașezate și mai dramatice, sfârșind cu eliminarea din Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, pe criterii sociale și, desigur, politice.

Debutul2 absolut se produce în anul 1947 în cotidianul „Ardealul nou”, pe când tânărul Ion Horea împlinise optsprezece ani, cu o proză poematică și a fost recomandat de Remus Luca.

După unele colaborări notabile la reviste, precum „Lupta Ardealului“, „Almanahul literar“ din Cluj, „Contemporanul“, „Flacăra“ și „Viața Românească“, poetul Ion Horea este invitat să se înscrie la Școala de literatură și critică literară „Mihai Eminescu“, în anul 1950, pe care o și absolvă.

Iar după unele tatonări pe la revistele „Viața Românească“ și „Gazeta literară“ se decide și intră în colegiul redacțional al României literare (1968–1990).

În tot acest răstimp s-a comportat ca un excelent coleg și pilduitor sfătuitor pentru cei mai tineri. Și nu au fost puțini.

Biografia aceasta, deloc comună, sinceră și exactă, este finalmente un emoționant document de istorie literară.

Nicolae Scurtu

*

Câteva date autobiografice

M-am născut în satul Petea de Câmpie, la 10 mai 1929. Satul acesta se află acum în județul Mureș, și aparține de comuna Band, vestitul târg de Câmpie, în vremea războiului a aparținut și de jud[ețul] Turda, apoi de Cluj.

Înțeleg prin aceste amănunte că se află pe undeva în sudul Câmpiei Transilvănene, la unghiurile de hotar dintre cele trei orașe capitale de județ, T[âr]g[u]-Mureș, Turda, Cluj, nu departe de Iernut și de Oarba, sub o coastă, în vălurirea de dealuri în zarea cărora se deschide ori se închide, în dreapta Mureșului, tăinuită în istorie Câmpia Transilvaniei.

Oameni harnici lucrează pământul până pe muchea dealurilor, ară, sapă și gunoiesc, într-un preț al pâinii pe care nu-l cunosc cei de la câmpie.

Față de înclinarea și de calitatea locurilor, din punctul de vedere economic, denumirea satului pare o glumă amară.

Oameni veniți aici din toate părțile, biriși prin anii răutăților de grofii din comunele vecine, ieșiți din pierdute zone spirituale, nu mai ilustrează un pitoresc al locului și al locurilor, îi leagă de viață râvna și legile severe ale câștigării vieții.

Procesul plecării și neîntoarcerii de aici, continuă sub ochii vremii și din tot ce-a fost altădată viață a satului, n-au mai rămas decât familii de oameni bătrâni care lucrează ca să trăiască, și câteva case cu copii care se ridică și se duc la școli și la meserii.

Satul, așa cum l-am cunoscut până la 7 ani, mai avea ceva de poveste, dar, în 1936, ne-am mutat în hotarul satului vecin, Vaideiul de Câmpie, (care aparține acum de comuna Ogra, satul de altădată al copilăriei lui Ion Vlasiu) și din acel an 1936, sufletul meu se leagă de Valea Vaideiului, de coasta Vaideiului, de Soniețe, de locurile prin care am umblat cu oile, de dealurile din vârfurile cărora mi s-a deschis lumea, în zile senine, până la Cheile Turzii și cu toată împrejmuirea de munți a Transilvaniei.

În casa noastră a fost multă împăcare și înțelegere, gânduri de gospodărire, lucru din noapte în noapte, mama cânta frumos, tata a fost și este un pasionat cititor de literatură și istorie, în tinerețe a studiat în amănunte și relații de la Noul la Vechiul Testament, Biblia, o soră a tatei era căsătorită cu un pocăit fanatic, om de mare inteligență și rară originalitate, care era o autoritate spirituală pândită de popi.

Am copilărit cu fratele meu Mihai, născut în 1926, astăzi pictor aici în București, om cu neastâmpăr lăuntric și cu un fel de încăpățânare care mi-a șocat uneori copilăria.

De aici a plecat totul. Tata, care n-a putut să meargă la învățătură, și-a dat amândoi copiii, mai mult dintr-o râvnă a dumisale decât din nu știu ce alcătuire a semnelor zodiacale sub care ne-am fi născut.

Așa am urmat deci școala primară în Petea (clasa I începută la Petea și continuată la Vaidei), apoi, din 1940, liceul, în vremea războiului, cu cedarea și retrocedarea Ardealului de Nord, după cum urmează: două clase (primele) la Aiud, la Liceul „Titu Maiorescu“, următoarele două la Turda, la „Regele Ferdinand“, apoi a cincea, în 1944–[19]45, la T[âr]g[u]-Mureș la liceul realcătuit sub tutela Blajului, a șasea la Cluj, la Seminarul Pedagogic, a șaptea particular, acasă cu ulcer duodenal, apoi din nou la T[âr]g[u]-Mureș, la „Papiu Ilarian“, unde am dat și bacalaureatul.

În vara aceluiaș[i] an, 1948 m-am înscris și am intrat la Institutul „Nicolae Grigorescu“ din București, unde am urmat cursurile de desen cu Nicolae Dărăscu și de sculptură cu Cornel Medrea.

În același an (școlar) însă tata a fost trecut în rândul chiaburilor, pentru cele 15 hectare de pământ, și în acel sfârșit de vacanță, din octombrie am început să lucrez la Cugir, ca desenator tehnic la Uzinele Metalurgice.

Așa s-a isprăvit biografia mea universitară. Doi ani am lucrat cu pasiune reală în Uzină și în acest timp am debutat cu poezii în „Lupta Ardealului“ și „Almanahul literar“ din Cluj, am publicat în „Contempo­ranul“ și în „Flacăra“.

Debutul propriu-zis cu o pagină iscălită l-am făcut în 1947, în ziarul din T[âr]g[u]-Mureș, cu un poem în proză Cosașii (sau Cosașul) prefațat de un cuvânt al lui Remus Luca, și cu urarea de succes „pe drumul spinos al literaturii“.

În 1950 am fost chemat la Școala de literatură „Mihai Eminescu“ din București și după un an eram numit redactor (corector) la „Viața Românească“.

Așa am intrat în viața literară și de aici încolo ori încoace se adaugă titluri și colaborări, participarea, cât și cum m-am priceput la alcătuirea unei poezii legată prin timpuri grele și încâlcite, de înalte și frumoase năzuinți.

După patru ani la Uniunea Scriitorilor (propus acolo în secretariat de către președintele Demostene Botez, și dus din redacția „Vieții Românești“), în 1968 am făcut parte din conducere, alături de Geo Dumitrescu, la întemeierea României literare.

Epitaful ultimului număr al „Gazetei literare“ eu l-am scris. Din 1968 deci, în redacția României literare, unde lucrez și astăzi cu mare iubire pentru frații mei de literatură.

Ion Horea

București, 28 septembrie 1974

Alte câteva date

în 1953 m-am căsătorit cu prietena mea din copilărie, Chirilean Felicia, profesoară de Fizică (actualmente la Liceul „George Coșbuc“ din Capitală).

în 1956, la 7 octombrie, s-a născut fiica noastră, Irina.

la 4 septembrie 1973 a murit mama și a fost înmormântată în cimitirul din Petea. În acele zile eu mă aflam la Alma-Ata, în Kazahstanul sovietic, împreună cu poetul G. Tomozei, trimiși la Conferința scriitorilor afro-asiatici.

omul care mi-a deschis sufletul spre literatură și care mi-a pus biblioteca sa la dispoziție, a fost și a rămas Ioanichie Olteanu3, a cărui mamă, nana Samfora este soră cu tata, și locuiește la Vaidei.

Am rămas legat sufletește de cercul literar clujean, deși n-am făcut parte niciodată din programul lui, poate cu nostalgia debutului, oricum, cu prieteniile personale ale confraților clujeni.

Sunt blestemat să nu mă pot rupe de locurile mele, de valea aceea, de oamenii, morți ori în viață, în trecerea cărora se alcătuiește calendarul ascuns al vieții mele.

Din copilărie sufăr cumplit de tristețe și de urât. Când eram la liceu nu puteam intra în jocurile colegilor, și muream de urât și de o teamă metafizică, la o margine, de multe ori plângând.

Până la operația de stomac, eram nervos și dezechilibrat, cu gânduri de evadare și de fugă de acasă. După operație, mi s-a tăiat rânza și am căzut în extrema cealaltă, rămânând un fricos placid.

Munca literară este pentru mine un efort și o permanentă stăruință de a-mi găsi un echilibru. Starea horațiană este o năzuință, vinul invocat este o poftă, dar să las formulele literare în goliciunea lor, și să mă întorc la prețul fiecărui cuvânt, plătit uneori alături de generația mea, în hârtii de inflație.

Durerea scrisului, limpezirea stărilor de confuzie, cine poate să explice „această tristă poveste“?

Mărturisesc aici, ca un sentiment dominant al vieții mele, iubirea de țară, de istorie, de zare spirituală a neamului meu.

Eminescu și Bacovia m-au făcut să plâng. Toți ceilalți, marii, îmi spun că trebuie să trăiesc frumos.

Ion Horea

________________

*Originalul acestui document de istorie literară, inedit, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din București.

1 Rodica Florea, Ion Horea în Literatura română contemporană. [Volumul] 1 Poezie. Coordonator Marin Bucur. București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 418–424. (Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“).

2 Ion Horea, Cosașul în „Ardealul nou”, 2, nr. 84, duminică, 20 iulie 1947, p. 2, col. 1–2, sus. („Viața culturală”). Imediat, după proza lui Ion Horea, se găsesc și câteva rânduri de apreciere și încurajare semnate „Ardealul nou”, dar asumate de Remus Luca.

3 Ioanichie Olteanu (1923–1997), poet, traducător și publicist. A îndeplinit funcții administrative în cadrul Uniunii Scriitorilor din România.