Timp de câteva săptămâni am tot fost interogat, până la epuizare. Zile întregi și uneori nopți întregi. Când mă întorceam la cămin, nu puteam să particip în niciun fel la discuții sau la momentele de veselie. La facultate, stăteam absent undeva, sus, pe una dintre ultimele bănci ale amfiteatrului, și nu auzeam ce spunea profesorul la catedră. Îi vedeam doar buzele mișcându-se.
Anchetatorii mă întrebau de obicei ce afirmații făcusem cu un an sau chiar cu mai bine de un an în urmă, într-o anumită zi și la o anumită oră. Le spuneam sincer că nu-mi amintesc (sunt un rispitor, nu țin minte nici măcar replicile spirituale date de mine în cine știe ce împrejurare). Atunci ei îmi citeau dintr-o agendă ce anume spusesem. Tot nu-mi aduceam aminte, dar îmi recunoșteam stilul și admiteam că e posibil să fi spus ceea ce aveau ei notat în agendă. Îi rugam să scrie în procesul verbal: „Nu-mi amintesc să fi făcut aceste afirmații, dar îmi dau seama că e posibil să le fi făcut.“ Ei urlau la mine: „Îți bați joc de noi?“ Și scriau în procesul verbal: „Recunosc că am denigrat marile realizări ale timpului nostru. Prin aceasta, m-am comportat ca un dușman al regimului comunist.“
Această hărțuială metodică, insistentă, fără sfârșit, m-a epuizat. Niciodată nu mai fusesem atât de demoralizat ca în acele săptămâni. Mi se ceruse cu strășnicie să nu povestesc nimănui ce mi se întâmpla la Malmaison. Dar simțeam atât de mult nevoia să știe cineva în ce situație mă aflu! Am chemat-o la București, dând un telefon la Suceava și vorbind aluziv, pe sora mea mai mică, Sanda, elevă în ultimul an de liceu. Ea n-a înțeles despre ce e vorba, dar s-a urcat imediat în tren și a venit la București, spre contrarierea părinților. Pe ei nu voiam să-i anunț ca să nu-și facă griji în legătură cu mine.
Sora mea nu știa nici ea nimic de existența unei instituții care îi supraveghează pe oameni. M-a ascultat siderată, crezând la început că este vorba doar de o fantezie a mea. Apoi, dându-și seama cât de tulburat sunt, s-a oferit imediat să vorbească cu ei. Am oprit-o cu greu. Ea este un om de o bunătate neverosimilă, asemănătoare cu aceea a prințului Mîșkin. În copilărie, când „mă dădeam“ cu sania și am căzut, de pe un podeț, sub gheața unui pârâu, destul de adânc în locul acela, ea s-a avântat să mă salveze, fără să-i pese că gheața se rupea și sub ea. Iar altă dată, când mama a vrut să mă bată, ea i s-a aruncat în față, implorând-o: „Bate-mă pe mine! Bate-mă pe mine!“. Această bunătate nepământească n-ar fi avut însă nicio eficacitate într-o dispută cu Securitatea. Ar fi fost ca și când cineva ar fi vrut să oprească un tren, așezându-i-se în față.
Am regretat că am chemat-o pe sora mea și, ca să o conving să se întoarcă la Suceava, am mințit-o, i-am spus că, gata, lucrurile s-au lămurit și că nu mai am niciun motiv să fiu îngrijorat. Ne-am plimbat, înaintea despărțirii, prin Cișmigiu și am făcut eforturi ieșite din comun să fiu vesel și exuberant, așa cum mă știa ea.
Nu mă putea ajuta nimeni! Judecând acum, retrospectiv, îmi dau seama că tot ceea ce mi s-a întâmplat mie e cu totul nesemnificativ prin comparație cu ceea ce au trăit deținuții politici. Nu am fost legat în lanțuri, nu am fost torturat, nu am stat în temniță. Pot spune că am avut noroc fiindcă viața mi-a oferit ocazia să mă… documentez în legătură cu condiția de deținut politic plătind un preț minim. Am făcut un fel de excursie în infern. Sunt mulțumit că s-a întâmplat așa. Mi-ar fi părut rău, după 1989, să nu știu dintr-o experiență proprie cum era să fii anchetat de Securitate, să aflu totul din memoriile altora.
Și totuși, ofițerii de Securitate au săvârșit împotriva mea și o faptă atroce, simțindu-se frustrați că Nicolae Ceaușescu tocmai le interzisese să se poarte ca niște brute cu cei anchetați. Plăcerea jalnică de a chinui un tânăr aflat în mâinile lor până la urmă tot și-au procurat-o. Și iată cum:
Propunerea lor trimisă Tribunalului Militar ca eu să fiu judecat și condamnat la închisoare a fost respinsă (cu argumente de genul: „acuzatul e prea tânăr“, „faptele lui prezintă un pericol social redus“, „este suficientă o pedeapsă administrativă“ etc). Dar securiștii nu mi-au adus la cunoștință că dosarul la care lucraseră cu atâta conștiinciozitate le fusese respins. Au pregătit, fără știrea mea, la facultate, o ședință de excludere din UTC, în timp ce pe mine mă țineau în camera obscură de la Malmaison pentru ceea ce ei numeau un „un ultim interogatoriu“.
Unul dintre ei, nu mai țin minte care, mi-a spus după câteva ore de anchetă: „Asta a fost. Acum o să vii cu noi. Trebuie să dai socoteală, pentru toate faptele tale dușmănoase îndreptate împotriva regimului.“ Patru indivizi m-au scos din clădire și m-au băgat într-o dubă fără ferestre. Exista doar un geam mic, cu plasă de sârmă, între cabină și locul unde stăteam noi pe banchete.
Când am întrebat unde mă duc, mi-au răspuns cu cruzime: „La marginea Bucureștiului, ca să te împușcăm.“ Vorbeau aparent cu toată seriozitatea, nu glumiseră niciodată până atunci cu mine, astfel încât i-am crezut. În plus, ca să-și bată joc de mine până la capăt, au început să se sfătuiască între ei dacă să mă împuște în cap sau în inimă, ce să facă după constatarea morții cu cadavrul meu etc. Am hotărât să fac o ultimă încercare să mă salvez. Am tras zăvorul de la ușa din spate și am vrut să sar din mașină, dar ei m-au înșfăcat și m-au tras înapoi, apoi au zăvorât la loc ușa. M-am zbătut în continuare, sălbatic, ca un animal dus la tăiere. Patru bărbați reușeau cu greu să mă țină. În zbaterea mea nebunească mi-am pierdut și sacoul în obscuritatea dubei și nu l-am mai recuperat vreodată. Cămașa albă cu are eram îmbrăcat s-a murdărit de mâzga de pe pardoseala mașinii. A început să-mi curgă sânge din nas.
Unul dintre securiști nu s-a mai putut abține și a izbucnit în râs. Ceilalți l-au urmat. Era un râs isteric-batjocoritor, o călcare nemiloasă în picioare a demnității mele. Am înțeles că n-am să fiu împușcat, că ei doar își bătuseră joc de mine, în stilul lor grosolan. Mi-a părut foarte rău că mă arătasem atât de înfricoșat. Deși nu fusesem propriu-zis înfricoșat. Ci speriat și dornic să fac o ultimă încercare de a-mi salva viața.
Mașina a oprit la Universitate. Ei m-au dat jos din mașină, m-au însoțit până la amfiteatrul „Odobescu“ și m-au introdus în sala care gemea de lume, ca niciodată. Securiștii s-au împrăștiat prin amfiteatru, cu excepția unuia care s-a așezat la prezidiu. Mie mi s-a indicat un loc în sală, pe banca cea mai din față.
Ceea ce a urmat a fost o ședință de UTC „deschisă“ în cursul căreia s-a hotărât în unanimitate excluderea mea din UTC. Un coleg, George Radu Serafim, a propus și darea mea afară din facultate, dar a intervenit salvator Zoe Dumitrescu-Bușulenga, spunând ferm că asta nu intră în atribuția organizației. O colegă, Ecaterina Țarălungă, mi-a cerut în șoaptă informații despre faptele pe care le săvârșisem, ca să-mi poată lua apărarea. Când a luat cuvântul, a folosit acele informații… împotriva mea, rostind un rechizitoriu din care reieșea că este foarte bine… informată (după terminarea facultății, avea să facă rapid o carieră politică, ajungând la un moment dat șefa cenzurii de la Consiliul Culturii).
M-au acuzat furibund câteva zeci de colegi. Mi-au luat apărarea Gabriela Negreanu și Tudor Cristea. Gabriela Negreanu (care se va afirma ca poetă, eseistă și editoare și se va sinucide în 1995, aruncându-se de la etaj) a pledat, elegant și caustic, pentru libertatea de exprimare. Tudor Cristea (viitorul poet și critic literar de o valoare remarcabilă, creator al revistei Litere din Târgoviște – cel care a încetat din viață, din nefericire, la începutul acestui an) a explicat, nuanțat, că unui om ca mine, capabil și bine intenționat, ar trebui să i se dea să facă ceva important. Fiecare dintre acești doi vorbitori a fost admonestat de oamenii de la prezidiu și amenințat cu pedepse aspre. Cel mai vehement dintre aceștia a fost G.C. Nicolescu, decanul de atunci al Facultății de Limba și Literatura Română.
Când s-a trecut la vot, Gabriela Negreanu și Tudor Cristea s-au abținut, dar, fie n-au fost observați, fie n-au fost luați în considerare. Iar cineva de la prezidiu a anunțat rezultatul votului: „În unanimitate, Alex. Ștefănescu a fost exclus din UTC.“
Foarte bine că am fost exclus din UTC (și mai bine era să nici nu fi intrat). Dar această excludere avea să aibă consecințe foarte păguboase pentru mine.
Primul efect l-am constatat imediat după terminarea ședinței. Mergeam anume încet pe coridoarele facultății, dorindu-mi să fiu oprit de cineva și încurajat. Tânjeam după puțină căldură sufletească. Dar toți se fereau de mine ca de un lepros. Mă ocoleau la propriu, descriind un semicerc în jurul meu. Îmi evitau privirea. Grăbeau pasul.
Fusesem stigmatizat. Acolo, la ședință, în văzul tuturor fusesem ars cu fierul roșu, ca o vită. Mi se scrisese pe frunte „dușman al regimului“.
