O poezie a suferinței

Mariana Filimon: „Drumul mătăsii”, București, Ed. Tracus Arte, 2018, 78 pag.

Situată între nonșalanță și sarcasm, între umorile de bar și deliciile porno, poezia noastră „tînără“ de azi pare nu o dată a da la o parte suferința ca atare, avînd alura unui anestezic. Să fie expresia unui hedonism sui generis sau doar o mască a unor tensiuni ce într-o anume ambianță nu se îndură a ieși la suprafață, preferînd asumarea cîtorva motive în vogă? O întrebare posibilă. Nu întîmplător lista unor nume exponențiale ale ultimei generații întîrzie a se înscrie, în frunte aflîndu-se în continuare autorii „șaizeciști“ și „optzeciști“ care compensează limbajul încă în bună parte comunitar al numeroșilor lor succesori. Semnalăm în acest context volumul de o factură aparte al unei „veterane“, Mariana Filimon. Suferindă, practic țintuită de pat, d-sa se confesează într-un limbaj în care poezia și notația de jurnal concresc. Avem a face cu un șir de impresionante însemnări dolorice în care sensibilitatea lirică se află pe muchia tăioasă a unor stări abia suportabile ce oferă liniamentul lăuntric al textului. Uneori consemnate direct cum într-o fișă clinică: „Doctore, doctore/ omule bun/ mă doare/ corpul meu suferind/ nu mă iartă// merg tot mai greu/ tot mai rar/ nimeni în preajmă nu-mi este/ să-mi întindă o mînă// cartea la care scriu/ de o viață/ doare și ea/ și încă doare cumplit“ (Neliniște). Mai mereu ființa dă în vileag un șir de retractilități. Conceptul existențialist al „durerii de-a fi“ se contrage în tot mai modestele particule ale supraviețuirii: „Nici nopțile nu mai sunt/ nopți/ nici zilele nu mai sunt zile/ plutesc între ore/ îmi macin durerea/ de-a fi/ durerea ce numele/ îmi poartă/ numele mic/ tot mai mic/ o silabă/ o literă“ (O literă). Pentru bolnav lumea nu mai poate rămîne aceeași. Păstrîndu-și cîteva repere ale concretului, aceasta suportă o derută aparent resignată a dimensiunilor în perspectiva unui posibil/imposibil: „Copacii albi/ copacii negri/ bacoviană dualitate/ cu apăsătoare nuanțe/ de cald și de rece/ de strîmt și de amplu/ o definiție a viețuirii/ cu idealul mereu renegat// și ningă/ zăpada ne îngroape/ cum mai zice Poetul/ să poți desluși infinitul/ pînă auzul te învinge// și ningă/ zăpada ne îngroape“ (Bacoviană). Diferențele dintre trecut și prezent, dintre real și ireal tind a se suspenda sub presiunea canonului maladiei. Astfel încît amintirea nu poate oferi decît șansa unui violent contrast cu starea actuală: „Din nou/ dorul de mare/ mă răvășește/ și marea nu e/ decît o fantomă/ valul o mică iluzie/ cu punctele lui luminoase// nu-l pot atinge/ neputințele brațelor mele/ cunosc doar durerea/ din cap pînă în tălpi/ ajungă-mi“ (Marină). Revenind, subiectul marin se refugiază în privirea ființei bolnave ca într-o nostalgie ideală: „Nu mă privi/ drept în ochi/ în ei scînteiază azi marea/ cu perlele-i verzi/ și dorul de ducă/ pe drumul mătăsii// algele au sarea pe ele/ nu te încumeta să le atingi“ (Alge). Un concept teribil, cel al nimicului, devine dureros aidoma țesutului trupesc: „Știți voi/ nimicul poate să doară/ un nod al suferinței/ el este/ o neîmplinire// mă întreb cu ce l-aș putea/ lecui/ cînd treapta pe care/ pășesc/ este propria-i umbră“ (Nimicul). Dacă pînă și plînsul își reneagă menirea, resimțit ca „o povară prea grea“, în destule clipe angoasa capătă cale liberă. În zilele săptămînii devenind halucinant „vîscoasă“ („un înecăcios univers/ parcă neînstelarea picură magmă“), pentru ca în ultima dintre ele să ofere enigme rebarbative: „duminica are/ de nepătruns tăinuiri/ o ocolești fără grație“ ( dormi). Treptat toate cele ce sunt se dezarticulează, intrînd într-o evanescență a sensurilor care poate totuși căpăta, datorită unei nuanțe amar umoristice, aparența consolării: „Să vezi/ să înțelegi/ să legi cap la cap/ un lucru de altul/ este un dar divin/ uneori însă e o povară// de aceea cînd toate puterile/ te părăsesc/ îți spui: e de bine“ (E de bine). Amnezia nu scutește nici auctoriala recunoaștere de sine: „Respir/ apoi îmi țin respirația/ e un exercițiu/ o probă să-mi aduc aminte/ nici eu nu știu bine de ce// ce-aș vrea să mai știu/ să mai recunosc/ e cartea pe care am scris-o/ cîndva/ poemele mele/ cînd locuiam încă/ în lumina eului meu/ credincios“ (Respir). Progresiv e sacrificată pînă și simpla identitate onomastică: „Arareori/ îmi mai recunosc numele/ și voi toți l-ați uitat// ce mai înseamnă/ un nume/ identitatea dispare// nu e nimic/ din ce ne-am dori“ (Arareori). Prea puținele secvențe ale rezistenței în această stihie a pustiirii ce bîntuie fără oprire sunt cele ale contactului cu natura de dincolo de geam: „vezi frunza aceea uscată/ băiete/ e sora mea geamănă// una pe alta ne împlinim/ cu o singură inimă vie“ (Frunza). Sau cu imprimarea unui elan celest: „Norii cu schimbătoarele/ lor forme/ nuanțe/ îmi fură din vise// îi privesc din adîncuri/ îi știu/ mă fac să-mi doresc aripi/ să zbor// pentru o clipă/ să pot fi înger“ (Norii). Pînă la un moment paradiziac procurat de gestul surorii veghetoare: „În închipuirea mea/ o livadă deschide o poartă/ o gură imensă/ de aer divin// sora mea bună/ îmi întinde un măr/ ce miroase a Eden“ (Un măr). Drumul, marele „drum al mătăsii“, care în simbolistica producției în cauză echivalează existența mundană, continuă însă, paradoxal salutar prin însuși incertitudinea capătului său: „Mătasea broaștei/ e prinsă de tălpi/ cu pași măsurați/ urc pe drumul mătăsii/ nu mă întrebați/ unde urc/ linia orizontului/ invizibilă este“ (Drumul mătăsii). O enigmă în fatala solitudine a bolnavei, cu paciență răsfrîntă în cea a textului neîncetat patetic: „un vers mă însoțește mereu/ asemenea mie/ un singuratec și el// nu pot să știu pînă cînd“ (ibidem). Cartea Marianei Filimon e una tulburătoare ce ne rememorează nu doar creația finală a unui remarcabil poet pe nedrept neglijat, Ion Zubașcu, ci și proza acum de-o rezonanță europeană a lui M. Blecher.