Un însingurat paradoxal, gata să fantazeze până la capătul lumii și înapoi, fără grija eșecului, este Adrian G. Romila. Dacă n-ar fi ales calea prozei, nimeni n-ar ridica din sprânceană la alternative ceva mai dinamice. Nici dacă ar opta în direcția unui monahism mascat. Pe fondul tot mai arid al prozei contemporane, scriitorul nemțean e un smintitor. El caută să unifice în povești memorabile, cu potențial exploziv, istoriile și mitologiile autohtone.
Acolo unde ai jura că locul e secat, Adrian G. Romila găsește filonul tulburător. Ba mai mult, după cum mobilizează resursele într-o poveste, s-ar zice că avem de-a face cu un mare risipitor. În vreme ce numeroși autori se străduiesc să descopere resurse care să le însuflețească scrisul, Adrian G. Romila e un răsfățat al imaginației.
Cât privește proza lui, situația pare cumva în progres. Mereu la limită, romanele lui Adrian G. Romila se precipită pe măsură ce se apropie de cerințele unei metaficțiuni istoriografice.
În cel mai recent roman, Apocalipsis, el își permite să alăture povești cu extraordinar potențial romanesc. Care ar fi putut, firește, să rămână narațiuni autonome. Nimic neîndurător aici, doar că omul are tolba plină de idei. De pildă, aflăm despre un sat subteran, undeva la frontierele imperiilor, în zona Moldovei, în care oamenii își sapă galerii, supraviețuind astfel prin viața ascunsă, până ce sunt nevoiți să iasă la suprafață. Un cutremur distruge pilonii lumii subterane, iar tragedia este inevitabilă. Lacul Roșu ascunde rămășițele labirintului secret, pierdut, iată, și în eternitate, tot într-o subterană, de astă dată a apei. Numai că Adrian G. Romila nu arată interes pentru monografierea unei asemenea lumi, care, cu siguranță, altora le-ar fi părut mai mult decât generoasă. Nicidecum. Satul subteran promite numai pentru a introduce cititorul în cele două coordonate ale romanului, fiecare traversând epoci diferite, dar egale ca însemnătate. Prima privește dinastia meșterilor David, cealaltă, istoria unor relicve cu semnificație de Graal autohton: potirul și tipsia cu reprezentările Judecății de Apoi și Căderea Constantinopolului. Cele două străbat romanul în situații diferite, justificând teoria ce spune că răul, ca spectacol permanent al Diavolului, e inevitabil, viu, și că istoria toată nu este altceva decât un șir de catastrofe reluate. Cel care rupe tradiția este ultimul David, Cristian, care decide, după o întâlnire timpurie cu Diavolul, să studieze profesionist omnipotența răului. Se întoarce la simplitate, la tâmplărie, ca Iisus altădată, și, împreună cu Maria, mama, caută un tată rătăcit în lume, evident, un Iosif. Nu divulg mai multe, dar nu vă ascund că există și o crucificare, diferită, ce-i drept, însă sensul rămâne neschimbat. Totul se repetă pe timpul spirală dintr-o istorie care nu e altceva decât un labirint.
Atras în mod evident de așezările ce păstrează enigme, pe care le conservă dincolo de opreliști și istorie, Adrian G. Romila le însuflețește din perspective inedite. Despre satul Hangu din Zeppelin (2017) se spunea că e locuit de uriași cu darul profeției, iar schimbarea va fi adusă tot de un străin, un intrus ce schimbă condiția locului și a comunității. Cu experiența americană, prospectorul Aron Mureșanu credea în sacrificiul pus în slujba progresului – așadar, tot o formă de primitivism, însă unul metafizic. Toate modificările din Zeppelin interferau cu vechiul și noul, organizând pe alte baze progresul și superstiția. Adrian G. Romila e un arheolog pasionat, dar nestatornic. El poate să renunțe cu lejeritate la cea mai fertilă istorie pentru a începe o alta, nu neapărat complementară, dar care promite noi angajări evazioniste.
În prezentul relativ al istoriei lui Cristian (septembrie 1917), îl descoperim așezat pentru un timp la Prisăcani, un paradis ferit de războiul mondial – în desfășurare. Autorul narator are grijă să ne situeze, în fiecare capitol, pe altă crestătură din spirala timpului. Vom asista, așadar, la Căderea Constantinopolului, apoi urmărim dinastia David: primul participă la construcția mănăstirii Humorului; unde concepe sicriul în formă de barcă pentru copilul meșterului Toma, cel care pictase Asediul Constantinopolului și Judecata de Apoi. Numai că lemnul folosit e împrumutat de la schele, astfel că nimic nu mai are trăinicie și lucrarea mănăstirii e blestemată. Eliud David fuge din Brașov în Moldova la 1689, după ce replica sa din lemn apare sașilor vie, spre deosebire de statuia model (tot a unui copil mort în timpul ridicării catedralei). Urmașul Matan David asistă la execuția lui Horia și Crișan de la 1785 și, consemnat pentru susținerea revoltei, va pleca peste munți, iar satul lor va fi ars, cum se va întâmpla și în viitor… Iacov David e surprins de cutremurul de la Lacul Roșu. Spre prezent, odată cu tatăl lui Cristian, Iosif, lucrurile pregătesc reluarea catastrofelor din trecut și revenirea răului, precum și întâlniri cu adevărat providențiale. Autorul nu se sfiește să convoace personaje altminteri ireconciliabile. De pildă, Emil Racoviță ia în expediția polară pe adolescentul Cristian, după cum, tot copilul întâlnește pe Eminescu, în preajma morții poetului. Și așa mai departe. Semn că orice e posibil în istorie. Sau că Cristian nu e orice copil, ci un alt Christos. El trebuie să refacă, prin munca lui de restaurare, conexiunile pierdute cu locurile încremenite sau rămase în afara istoriei. Ca un duh călăuzitor ce călătorește în lume pentru a-i da sens, chiar și prin repetiție.
Din defilările de personalități ce apar în roman, reținem că Adrian G. Romila poate reconstitui orice moment al istoriei pornind de la câteva detalii. Cu talent descriptiv, el cartografiază scene ce prind viață și apar autentice. Mai mult, el avansează în speculații convingătoare, la fel cum se manifestă psihologismul subtil și relaționările simbolice. Dacă celebritățile istorice primesc chipuri fantomatice, precum Racoviță, altele, deși în tușe zgârcite, precum Horea, au mai multă vigoare portretistică.
Deși ar fi trebuit să fie cea mai consistentă, dezamăgitoare este prestația Diavolului. În capitolul cel mai întins și care ar fi trebuit să susțină osatura persistenței răului în lume, scena derapează în atâtea locuri comune încât l-ar jigni pe cel căruia i le atribuie: lipsit de imaginație, plictisit să ispitească, nesigur, grăbit și superficial în realizarea unui pact. Mai mult decât atât, deranjează lipsa oricărei autenticități a momentului. Cum să nu adaptezi discursul pentru seducția unui urmaș al Davizilor, nici la nivelul limbajului, nici la cel al calității ispitei sau pactului? Firește că, asemeni modelului (christic), Cristian trebuie să reziste; e prea puternic și echilibrat spiritual. Diavolul din Apocalipsis e mai degrabă un consemnat decât un înșelător. O farsă.
Aflat sub avertismentul tezismului, Apocalipsis se derulează pe repede-înainte, începând cu Căderea Constantinopolului până în prezentul virtualității jocurilor digitale. Adrian G. Romila este, se pare, adeptul romanului de dimensiuni reduse, care să nu plictisească cititorul actual și având o bătaie lungă de interpretare. De bună seamă că romanul poate avea priză bună la public, indiferent de pregătire și așteptări. Ba chiar ar putea fi ecranizat cu mijloace ingenioase și cu o imaginație care să împace simboluri autohtone, precum picturile de pe zidurile Mănăstirii Voroneț, cu diverse catastrofe, neștiute sau celebre. Ceva mai mult decât atât, finalul lărgește perspectivele de interpretare. Într-un viitor imediat, cititorul este invitat să participe la un joc digital cu același nume. Apocalipsis creează posibilitatea fiecăruia să devină autor. Un „Mare Ochi“. Și să rescrie istoria regenerând catastrofele. Regizându-le subiectiv.
Adrian G. Romila a găsit finalul cel mai potrivit, care să aducă istoria dintotdeauna în intimitatea prezentului. Antrenant și inedit, Apocalipsis este deopotrivă alegorie apocaliptică și thriller istoric, caleidoscop biografic apocrif și roman de aventuri. Oricum l-am citi, el rămâne ofertant.