Marele poet român și universal, Mihai Eminescu (1850-1889), a fost, și un bun și activ jurnalist, exprimându-și ideile, opiniile și atitudinile, cu inteligență și talent literar, vis-à-vis de toate domeniile vieții societății timpului său: istorie, religie, învățământ, cultură, economie, agricultură… și , last but not least, politică, de care depind toate celelalte. Iar „greșalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.“ (Eminescu ,Timpul – 13 februarie, 1882) Un incontestabil adevăr durând peste veacuri.
Un veritabil și inestimabil vademecum îl constituie publicistica politică a lui Eminescu încorporată în cele peste 2000 de pagini din opera sa, adunate din publicațiile la care a fost colaborator: „Federațiunea“, „Românul“, „România liberă“, „Convorbiri literare“, „Fântâna Blanduziei“, „Albina“, „Familia“… și redactor la „Curierul de Iași“ și „Timpul“, unde a fost și redactor-șef. Titu Maiorscu este contra exagerării importanței practice a filozofiei politice eminesciene, dar spune că „trebuie recunoscut, franc, că proza politică a lui Eminescu este eminentă, creatoare (în sens literar) în cel mai înalt grad, plină de idei și colorată de o emotivitate și o imaginație pe care nu știu câți alți gazetari români le-au putut egala“. Iar G. Călinescu opina că Eminescu nu dorea să construiască un „sistem filozofic propriu“, ci se sprijinea pe cunoștințele lui pentru a realiza un suport „pe care să se înalțe o politică și o etică“. El „nu nutrea nici o aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind pentru aceasta mai mult un exponent decât un individ“.
În siajul acestei opinii, Șerban Cioculescu apreciază dezinteresarea personală absolută a poetului, el oferind „tipul ideal al pamfletarului de mare clasă, care n-a urmarit înjosirea adversarilor decât în vederea triumfării cauzei drepte.“. Nicolae Manolescu conchide că Eminescu este prozator retoric în publicistica sa și excelează în frazarea muzicală bazată pe repetiții și simetrii, ca și Odobescu. Când ritmul e pus „în slujba unui examen critic de o sclipitoare inteligență“ articolul lui „atinge un nivel literar, rar întrecut până astăzi.“.
Caragiale, colegul lui Eminescu de redacție, la „Timpul“, îi face un portret memorabil: „Un zâmbet blând și adânc melancolic, cu aerul unui sfînt coborît dintr-o veche icoană, predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare; vesel și trist; comunicativ și ursuz; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; de o abstinență de pustnic; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!“ Iar celălalt coleg de redacție, Ioan Slavici, își amintește „Eminescu, om avîntat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioșie și cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gîndire. (…) Adevărul e că el era un om care trăiește mai mult pentru alții decît pentru sine, vede toate cele ce se petrec în jurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune și stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet și cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată și om de acțiune înzestrat cu simț practic, care știe să-și aleagă mijloacele și e totdeauna gata să înfrunte greutățile de orișice fel.“. Dușmanii cei mai aprigi ai poetului, după cum însuși susținea, „dușmani primejdioși erau răutatea și prostia omenească“.
Eminescu și-a exprimat convingerile politice ferm și persuasiv cu riscul de a fi deranjat pe mulți potentați ai vremii. Principala activitate de jurnalist politic a lui s-a desfășurat la ziarul „Timpul“, în perioada 1877-1883, organ de presă al Partidului Conservator, urmând în general convingerile conservatorilor conduși de P.P. Carp și Titu Maiorescu, pe care nu-i cruță nici pe ei în diatribele sale politice, pentru apărarea adevărului și dreptății.
În consens cu teoria formelor fără fond, enunțată de Maiorescu, (În contra direcției de astăzi în cultura română, 1866) Eminescu își exprimă adeziunea sa într-o scrisoare către magistru, din 1874, fiind student la Berlin, considerând nepractic „importul necritic de instituții străine de la care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relațiile dintre popor și țară“. Teorie valabilă și astăzi. Ideea o reia și mai târziu și-i face vinovați pe tinerii întorși de la Paris cu o spumă de pregătire ignorând „legile și datinile pământului (…) obiceiurile nației românești“ introducând naivi codicele învățat în Franța.
Încă din 1870, student la Viena, Eminescu își configura la „Federațiunea“ din Pesta atitudinile sale politice bazate pe un patriotism veritabil și pe un naționalism temperat, dar temerar. Aici publică primele sale articole politice: Să facem un congres, Echilibrul și În unire e tăria. Militează pentru independența deciziilor noastre politice naționale, pentru că „politica lingăilor trebuie lăsată pe seama lingăilor, pe flamura noastră trebuie scrise pur și simplu voințele noastre“, idei pe care le continuă și în alte articole de mai târziu. În contextul apăsării Imperiului Austro-Ungar, susține ideea unității tuturor românilor care să ceară drepturi egale cu celelalte națiuni și nu trebuie să creadă în promisiunile ungurilor. „Ungurii nu sunt cu nimic superiori națiunilor cu cari locuiesc la un loc; și acest palat de spume mincinoase, cu care au înșelat Europa, e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenții ridicole.“. Consideră că Ungurii sunt „un popor care nu e nici destul de cult, nici destul de numeros“, alcătuind doar a treia parte din populația țării pe care o stăpânește și astfel ar trebui să fie mai modest. Românii constituie un „popor autohton pe pământul părinților lor, într-o țară care n-a fost niciodată cucerită de unguri, deși a stat în legătură cu Ungaria.“(subl. poetului). („Timpul“, 12 martie, 1883).
Independența comportamentală și atitudinală a poetului principial se remarcase încă din 1874, de la „Curierul de Iași“, („foaia vitelor de pripas“), de la care pleacă, pentru că i s-a pretins să-l laude pe primar.
Din dorința lui arzătoare de a-și vedea poporul emancipat și evoluat, Eminescu deplânge starea românilor, recurgând la cunoscutul proverb de înțelegere și acceptare a soartei: „ca la noi la nimenea“ și găsește un țap ispășitor al răului național – apariția funcționarismului legiferat de Regulamentul Organic (1831-1832), după model rusesc. „Dacă pînă atunci un singur om, Vodă, distribuia titlurile și avantajele, azi 159 de deputați și 76 de senatori, adică 235 de suverani, în mare parte hămesiți, fără scrupul și fără responsabilitate, sînt distribuitorii. Iată răul.“ (Este istoricește inexact… în „Timpul“, 4 octombrie 1878). În consens cu I.L. Caragiale și Eminescu induce ideea că ar merge mai bine țara fără politicienii de acest fel!
Și tendința de a fi înlăturate marile personalități de la conducerea politică este devansată de poet. Camera ieșeană contestă alegerea lui Titu Maiorescu, om de mare valoare prin studiile sale temeinice din străinătate și prin activitatea sa apreciată, ca profesor universitar, academician, ministru, critic literar… Recunoscută fiind intransigența lui, deputații ieșeni se opun „rămînînd înmărmuriți de frică“. (Contestarea alegerii d-lui Maiorescu în „Timpul“ , 8 februarie, 1878).
Se întâmpla și pe atunci să se voteze în Parlament, sub pavăză noctună, legi importante, „de la 9 și pînă la 2 ore după miezul nopții.(…) Spună-ni-se dacă cu o asemenea Cameră și cu guvernul răsărit din ea mai poate fi vorba de o discuție serioasă?“. Dacă am numi-o „bufonerie constituțională sau panglicărie parlamentară (…) nu credem să fi avînd seamăn în analele nici unui Parlament de pe fața pămîntului“ (Alaltăieri sîmbătă, în „Timpul“, 27 martie, 1879). În privința unicității acestei situații de acum vreun secol și jumătate, noi astăzi ne îndoim. Este important să păstrăm tradițiile, dar nu și pe cele nefaste și nebenefice.
Nici guvernul politic (nu importă care) nu este exonerat de ascuțișul penei eminesciene. Și în acel timp culoarea politică roșie era compatibilă! cu stagnarea evoluției naționale: „Astfel vreo câțiva ani de guvernare roșie sînt îndestul pentru a stîrpi condiițiile de existență ale poporului pe secole înainte.“ Și titlul articolului este alarmant: S-apropie începutul sfîrșitului („Timpul“ , 1 decembrie, 1879). Dezavuează politica partidului dominant al cărui principiu fundamental este acela de a se bucura „de toate foloasele vieții publice sub pretextul unei deosebiri de principii“. Consiliile județene au fonduri proprii și le folosesc în scopuri personale: „pentru rude, slujbe județene, pentru copii, burse în străinătate.“ (Cunoscând principiul fundamental în „Timpul“, 27 mai 1880). Calitatea politicii oricărui partid, a oricărui guvern, dacă nu se reflectă în bunul mers al economiei, al bunăstării poporului, este blamabilă și ineficace. Și aici patriotul și clarvăzătorul publicist, Mihai Eminescu, are un cuvânt de spus, demn de reținut și de rumegat, fiindcă își păstrează perenitatea și poate constitui un îndreptar de neocolit. El observă judicios că „nu poate fi o politică bună fără finanțe bune (…) o rea și neregulată situație finanțiară a unei țări nu se poate îndrepta numai cu fraze și epitete banale (…) ci cu introducerea regularității și ordinii reale în visterie.“ Incorectă este și întârzierea aprobării bugetelor anuale: „Sîntem la sfârșitul primului trimestru al anului (viitor 1880, n.m.) și de bugete nici vorbă măcar“ (Nu poate fi politică bună… în „Timpul“, 13 martie 1880).
Eminescu combate absența comunicării directe, obiective, din prezentarea „expresiilor politice“care sunt transmise prin „abstracțiuni subtilizate“ care nu pun în evidență înțelegerea cititorului sau a auditorului. „Totul se reduce la o scamatorie de vorbe.“ (Banca de scont și circulație, în „Timpul“, 1 mai 1880).
Un deziderat salutar pentru eradicarea derapării politice nefaste pentru țară este ridicarea gradului de educație și cultură al poporului, al politicienilor, implicit. „Educația e cultura caracterului, cultura e educația minții“ stipulează poetul în consemnările sale, detaliind prin mijloace literare, apelând la procedeul comparației plastice: „educația, creșterea cade însă în perioada aceea a vieții omenești când inima neformată încă a omului seamănă unei bucăți de ceară în care poți imprima ce vrei“. Educația este formatoare de caractere și moravuri bune și astfel „cultura străină ca atare nu poate strica pe om că trece prin prisma unui caracter , a unei inimi deja formate“. Nu se poate înțelege că Eminescu repudiază cultura în general, ci numai pe aceea străină, obținută recte „în școlile populare maghiare“, pentru că „ factorul infectat de străinism e o mortăciune morală a corpului“ amorțit al românului care e de altfel un „corp viu, sănătos…“ (Educație și cultură, în manuscris 2257)
Principiile, opiniile și atitudinile publicistului politic Mihai Eminescu, bine înțelese și ruminate fără partinisme de culoare politică, pot într-adevăr sprijini străluminarea și limpezirea doctrinei oricărui partid interesat de binele și progresul național.