Într-o după-amiază de iarnă, 21 februarie 1967, coboram vertiginos, așa cum numai în tinerețe poți s-o faci, scările de la căminul „Carpați“ (eram student în anul II și, după ce locuiserăm la alt cămin, „Panduri“, eu și colegii mei fuseserăm aduși la „Carpați“, cămin care mi-era familiar din timpul examenului de admitere; de altfel, pentru scurtă vreme, întrucât de aici vom fi mutați definitiv la căminul „Grozăvești“, pe malul stâng al Dâmboviței).
Coboram deci exuberant, aproape neatingând treptele, tocmai de la etajul 6, nerăbdător să ajung pe străzile marelui oraș, unde luminile multicolore hașurate oblic de ninsoare creau o atmosferă misterioasă, plină de chemări și promisiuni. În holul de la parter, cu cîțiva metri înainte de ieșirea din clădire, m-a oprit un necunoscut, prinzându-mă de braț.
– Ești Alex. Ștefănescu?
– Da.
– Să vii pe 23 februarie, la ora 8, pe Calea Plevnei, la nr. 137A!
– De ce?!
–Ai să afli acolo.
M-am desprins din mâna lui și l-am anunțat:
– N-am să vin. Dacă nu-mi spuneți despre ce e vorba, n-am să vin.
– Ba ai să vii! Dacă refuzi, o să te arestăm și o să te aducem noi.
Acest cuvânt, noi, aveam să-l aud de multe ori, de-a lungul vieții, și de fiecare dată mi s-a părut obscur-înfricoșător. Cei care îl foloseau nu-i adăugau nicio apoziție, ca și cum ar fi fost vorba de o autoritate supremă cunoscută și recunoscută de toată lumea, autoritate lipsită de sediu și de statut și reprezentată de oameni cu figuri impersonale, neidentificabili, ca niște manechine. Chiar cel care mă oprise în holul căminului era un bărbat șters, banal, mi-ar fi imposibil să-l portretizez în cuvinte. Eu eram mai înalt și, în mod evident, mai puternic decât el, dar în momentul când m-a prins de braț am simțit că mă domină printr-o forță imensă care nu era a lui, ci se afla în altă parte.
(Cuvântul noi, cu acest sens ocult, l-am mai auzit și după 1989, în următoarea împrejurare:
Era în 1990, lucram, în sfârșit, la România literară, cum îmi dorisem întotdeauna, avându-l ca „șef“ pe omul admirat de mine toată viața, Nicolae Manolescu, și nu mă descuraja faptul că aveam ca salariu echivalentul a doar 200 de dolari. Mă descuraja însă faptul că nu se găseau bani pentru tipărirea revistei. Nicolae Manolescu și cu mine ne duceam să cerșim bani pe la bănci și, folosindu-ne elocvența (demnă, netânguitoare), mai și obțineam, dar nu destui. În plus, apăruse o nouă problemă, nu se găsea deloc hârtie, pentru că nu știu ce se întâmplase cu fabrica de la Letea.
Într-o zi de vară, prăfoasă și caniculară, mergeam singur pe jos spre casă, într-o stare de spirit proastă. Eram nebărbierit, aveam hainele ponosite, târam după mine o sacoșă plină de cărți și reviste. Deodată, chiar când voiam să traversez o stradă, a oprit lângă mine, cu scrâșnet de frâne, o mașină luxoasă, din care s-a dat jos un bărbat îmbrăcat elegant, ca un om de afaceri american. L-am recunoscut imediat. Era un important activist de la Comitetul Central al PCR, care mă simpatiza și care mă și sprijinise, pe vremuri, când plana asupra mea amenințarea de a fi dat afară din presă din cauza „dosarului“ (alt cuvânt malefic din limbajul comuniștilor, asupra căruia voi reveni cândva). Mi-a pus mâna pe umăr, protector, m-a privit interesat sincer de necazurile mele și, după ce i-am explicat, ca un copil bătut de un băiat mai mare – bătut de viață, în cazul meu – în ce situație mă aflu, mi-a spus cu căldură:
– Alex, vino cu noi, și n-o să mai ai niciuna dintre problemele astea! O să câștigi un salariu ca lumea, o să te îmbraci frumos, iar revista la care ai să lucrezi n-o să ducă lipsă nici de bani pentru tipografie, nici de hârtie. Și tu n-o să mai umbli pe jos, pe o caniculă ca asta – ai să te afli la volanul unei mașini bune, cu aer condiționat.
Nici el nu a explicat care noi anume. Bunătatea lui sinceră m-a impresionat până la lacrimi, dar cuvântul m-a îngrozit. Împietrit, fără să spun nimic, l-am privit cum se suie înapoi în mașină și pleacă, făcându-mi un semn cu mâna din care reieșea că așteaptă să-i dau răspuns.)
După ce necunoscutul care mă oprise în holul căminului „Carpați“ mi-a întors spatele și s-a făcut nevăzut, nu mai eram cel dinainte. Tineri de vârsta mea ieșeau și intrau animați din clădire, dar eu nu mai simțeam bucuria de a mă plimba pe străzile orașului. M-am plimbat totuși descheiat la palton, cu părul răvășit de vânt. O tristețe malignă mă însoțea peste tot, ca și cum, atunci când mă prinsese de braț, necunoscutul îmi injectase repede, fără ca eu să observ, o substanță cu efect depresiv.
A doua zi n-am mai fost atent la cursuri, n-am mai râs la glumele bune, ca întotdeauna, ale lui George Arion. Mă întrebam obsesiv dacă să mă duc sau nu acolo unde fusesem convocat. Și până la urmă am hotărât să mă duc, nu din supunere, ci din curiozitate. Nu știam absolut nimic despre vreo acuzație care mi s-ar fi putut aduce de către ei. Nu știam absolut nimic despre ei.
Pe 23 februarie 1967, la ora 8 dimineața, mă aflam în fața porții metalice compacte, de culoare gri, practicate în zidul care ascundea clădirea, și el compact, dat cu var, de pe Calea Plevnei (ulterior aveam să citesc multe cărți de memorii, ale unor foști deținuți politici, despre acest loc sinistru, numit „Malmaison“). Am apăsat pe un buton discret, montat în dreapta porții, și poarta s-a deschis. M-a întâmpinat, fără să-mi răspundă la salut, un soldat, care, când am vrut să explic cine sunt și ce caut acolo, a făcut un gest cu semnificația „nu e nevoie“. M-a condus, în clădirea vastă și sumbră, undeva la demisol, unde am văzut în treacăt ușile grosolan armate ale unor celule. Dar nu m-a introdus într-o celulă, ci într-o cameră de anchetă, fără ferestre. Atunci a rostit primele și ultimele cuvinte:
– Așteptați aici!
Și a ieșit din încăpere.
Inima îmi bătea nebunește, iar în minte îmi frunzăream repede-repede trecutul apropiat ca să înțeleg de ce anume aș putea fi făcut vinovat. Poate că trecusem ca pieton pe roșu și nu auzisem fluierul agentului de circulație astfel încât mă sustrăsesem de la plata unei amenzi. Poate că încălcasem o lege stând cu o elevă – minoră – seara în parc (oricum, mai mult de o sărutare, nu săvârșisem). Poate că greșisem o cifră când îmi trecusem numărul de buletin într-un registru la oficiul poștal, la primirea sumei lunare de 200 de lei de la Suceava.
Am inspectat camera de jur-împrejur (gândindu-mă la Voyage autour de ma chambre de Xavier de Maistre, carte pe care tocmai o citisem la recomandarea profesoarei noastre de literatură universală, Zoe Dumitrescu-Bușulenga). Erau pereți sinistru-albi, fără tablouri. Doar lângă ușă atârna ceva care semăna cu un regulament. Nu l-am citit. În centrul camerei se aflau o masă și două scaune, dintre care pe unul stăteam eu. Camera era luminată slab de un bec de 25 sau 40 W.
Minutele treceau și nu venea nimeni să mă întrebe ce avea de întrebat. M-am dus la ușă, am întredeschis-o și m-am uitat la stânga și la dreapta, de-a lungul coridorului. Nu era nimeni. Nu se auzea niciun zgomot. M-am întors la scaunul meu. Face parte din stilul de viață comunist ca un cetățean să aibă peste tot de așteptat. În fața unui ghișeu, pe holul unei primării, pe peronul unei gări, la ușa unui magazin pe care vânzătorii întârzie să-l deschidă. Așteptarea umilește, impersonalizează. Generează întâi o revoltă, apoi o resemnare, apoi o totală areactivitate.
Mi s-a făcut milă de mine însumi, mi s-a făcut dor de viața dinainte. Voiam să lămuresc cât mai repede situația și să plec. Dar cu cine s-o lămuresc?
Tocmai atunci, ușa s-a deschis brusc și în ea s-a năspustit un bărbat pistruiat, cu părul roșu, aparent bolnăvicios, dar plin totuși de o energie întunecată. Era (după cum aveam să aflu în 2008 din dosarul de la CNSAS, pentru că el însuși nu mi s-a prezentat niciodată, maiorul de Securitate Adrian König). S-a năpustit la mine cu un fel de ură personală, urlând la câțiva centimetri de fața mea:
– O să te împușcăm, nemernicule, la groapa de gunoi de la marginea Bucureștiului! O să putrezești acolo, plin de viermi, după ce câinii vagabonzi o să-ți mănânce mațele!
