Cine vorbește despre Moromeții lui Marin Preda se gândește – prin forța obișnuinței, a formatării școlare etc. – la anumite scene în mod special, așa-zisele scene-cheie. Plata fonciirii, poiana lui Iocan, tăierea salcâmului și așa mai departe. Deși nu fac parte dintre cei care privilegiază abordările standardizate, uneia dintre acestea – și anume tăierii salcâmului –, aș vrea să-i dedic rândurile următoare. Motivul este simplu: acela de-a extrage din scena sus-menționată substanța sa pur mitologică.
Încep cu o observație asupra naturii categoriale a copacului (să reținem că am vorbit mai devreme atât despre sacru, cât și despre divin), care ezită între mitologia antică și mitologia creștină.
Antică, pentru că un axis mundi este, desigur, un concept circumscris inițial acelei epoci și pentru că salcâmul e prezentat subtil în carte precum fiul terrei mater. Să nu uităm că Marin Preda intercalează descrierile copacului și lamentațiile funerare ale unei mame care-și plânge fiul mort, înainte de a concluziona că: „Vaietul cimitirului răzbătea acum printre salcâmi atât de aproape încât se părea că bocetele ies chiar din pământ.“ Să „traducem“ acum substratul mito-metaforic al textului: pământul-mamă își plânge fiul, salcâmul doborât.
Creștină, pentru că, o vom descoperi imediat, secvența aceasta este, în realitate, o variație în jurul unei scene biblice fundamentale. Dar, înainte de-a ne apleca asupra ei, menționez că simbolismul creștin al arborelui provine, în mare parte, din tradiția antică și că departajarea lor nu ar fi neapărat fertilă în acest cadru.
Să ne concentrăm asupra secvenței biblice! Există trei elemente care contribuie la proiectarea ei în text, proiectare, desigur, de o discreție absolută, având în vedere contextul istoric în care a apărut acest roman.
Primul este temporal. Moromete se trezește „cu noaptea în cap“ pentru a tăia copacul; acesta trebuie să fie „trânti[t] la pământ“ „până răsare soarele“. Al doilea este auditiv. „Zorile“ încep să „se albea[scă]“, Moromete îl „smul[ge] din odihna în care zăcea pe Nilă“, iar „un cocoș cântă prelung și insistent, înspăimântând liniștea satului“. Atunci când trunchiul începe să se cutremure sub loviturile de secure date de Nilă și de tatăl lui, „încă o dată un cocoș cântă prelung“ și „în clipa următoare, satul răsună (…) ca o alarmă nesfârșită de glasurile celorlalți cocoși“. Al treilea este lepădarea de salcâm, așa cum se manifestă ea insidios în spusele protagonistului cărții.
Să recitim și Evanghelia după Matei1 (26:34). Isus i se adresează lui Petru: „Adevărat îți spun, (…) că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte să cânte cocoșul, te vei lepăda de Mine de trei ori“. Cert, numerele sunt inversate. Moromete neagă salcâmul o singură dată înainte de-a ajunge la cea de-a treia cântare a cocoșilor. Cu toate acestea, variația introdusă de Preda nu pune sub semnul întrebării fondul scenei; dimpotrivă, jucând pe simbolistica cifrei trei, ea este plină de sensuri.
Urmarea scenei biblice irumpe și ea în romanul lui Marin Preda. Moromete nu se mulțumește, în fapt, cu negarea importanței vitale a copacului; i-l vinde lui Bălosu. Vinde copacul pe care-l îmbrățișase altădată, așa cum făcuseră toți copiii din sat: „Ajungând la capătul ghețușului, vrând-nevrând, copiii îmbrățișau tulpina salcâmului, lipindu-și obrajii înfierbântați de scoarța lui neagră și zgrunțuroasă“. Să-l citim din nou pe Matei (26: 48-49): „Vânzătorul le dăduse semnul acesta: «Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneți mâna pe El!». Îndată, Iuda s-a apropiat de Isus și I-a zis: «Plecăciune, Învățătorule!» Și L-a sărutat“.
Înlănțuirea elementelor anecdotice și simbolice nu lasă să planeze nicio îndoială asupra adevăratului statut al scenei, care reia, în filigran, episodul biblic al lepădării și vânzării lui Isus de Petru și, respectiv, Iuda. Cu atât mai mult cu cât, pentru a risipi orice ezitare interpretativă, Marin Preda plasează în centrul acestei rescrieri imaginea salcâmului, copacul ale cărui crengi cu spini au fost folosite pentru împletirea coroanei rușinii îndesate pe capul lui Isus.
Sacrificiul prinde în acest fel un sens mult mai pătrunzător. Ceea ce neagă și vinde Moromete este mai mult decât pilonul axial al universului său. Prin suprapunerea acestuia din urmă cu imaginea cristică, el îl trădează și-l doboară chiar pe Dumnezeul simbolic al macro/microcosmosului său. El reduce la neant figura tutelară care l-a călăuzit întotdeauna, odată cu toate credințele și valorile divine și telurice pe care le întruchipează.
La un alt nivel analitic, ne reamintim, copacul reprezintă dublul vegetal al personajului, al lui Moromete. Iar acest lucru este veridic, dacă ne limităm la paralelismul uman-silvestru care reiese, de exemplu, din pasajul următor: Moromete „deodată ridică securea și-o înfipse cu putere în coaja copacului. Din gât îi ieși un icnet adânc și lovitura țâșni de la rădăcina copacului, se lovi de uluci și se întoarse îndărăt, făcând să răsune viroaga“. Însă, dacă ducem analiza mai departe, observăm că o cu totul altă schemă mitică se impune la acest nou nivel interpretativ. Să reluăm incipit-ul scenei. Înainte de-a începe doborârea copacului, peste sat se ridică tânguirile mamei care-și jelește băiatul, pe Ion. Dat fiind faptul că mitemele prezente în text se rânduiesc astfel încât să formeze un sistem simbolic, să ne imaginăm că Moromete se identifică, dintr-o perspectivă imagée, cu fiul mort. Nimic nu este mai ușor de acceptat, întrucât, jertfind salcâmul, se jertfește pe sine. Dacă adăugăm și faptul că, indiscutabil, personajul încarnează – și încă în maniera cea mai clasică, să zicem, cu putință – un pater familias, atunci el ne apare, în același timp, în ipostaza tatălui. (De altfel, copacul este, evident, falic.) Acum, ne mai lipsește doar Sfântul Duh. Uitându-ne la text mai de-aproape, îl vom găsi cu siguranță. Și chiar așa stau lucrurile, dacă pornim de la principiul că pasărea care bate din aripi înaintea celui de-al doilea cântat al cocoșului nu metaforizează – așa cum ne spune uneori, în mod tradițional, critica literară – sufletul copacului sau al protagonistului, ci Sfântul Duh. Imaginea trinității se profilează astfel limpede printre rânduri. Și, încă o dată, totul capătă sens: Moromete este tatăl – cel care decide, este fiul sacrificat, este spiritul unei lumi care dispare. El reprezintă, în siajul antichității, Totul într-Unul, precum și, pe aceeași linie simbolică, trinitatea, așa cum dorește creștinismul. „Trupul salcâmului“, pentru a-l cita pe autor, este trupul vegetal al lui Moromete, care se încarcă, după cum schimbăm unghiul de vedere, cu valențe noi a căror cheie hermeneutică rezidă în aprehensiunea lor conexă. Conceptul dublului vegetal pare de-acum foarte, se înțelege, îngust. Totuși, adevărata chestiune care cere rezolvare este cu totul alta și mult mai astringentă.
Căderea biblică în păcat cheamă după ea în mod imperativ o răscumpărare și o înălțare. Aici, am asistat la prăbușirea copacului, a unei lumi, a lui Moromete în el însuși. Răscumpărarea va rămâne, desigur, în sarcina lui Nicolae care urmează să meargă la școală. Dar, dacă înălțarea intervine în cel de-al doilea volum al cărții, așa cum o sugerează ordinea romanescă a lucrurilor, atunci chestiunea este cel puțin problematică din punct de vedere etic. Isus este omorât, copacul-zeu tutelar al lumii rurale preschimbat în lemne de foc, toată vigoarea, pierdută… Cât privește urmarea, atât cea a romanului – lumea nouă prefigurată de răsăritul soarelui –, cât și cea care a prins rădăcini în realitate, o cunoaștem – cu toții – foarte bine.
__________
1 Biblia (1924), trad. Dumitru Cornilescu, ediție revizuită în 2016, Societatea Biblică Interconfesională din România.