La despărțirea de Emil Brumaru

Poetului îi șade bine să fie trîndav, bleu și pur

Încă de la debutul cu Versuri, în 1970, poezia lui Emil Brumaru a surprins prin universul ei special care părea departe de marea problematică, de temele, structura paradigmelor literare și de sensibilitate pregătindu-se să intre în postmodernitate; iată primul poem al acelui volum: „O, vechi și dragi bucătării de vară,/ Simt iar în gură gust suav de-amiază/ Și în tristețea care mă-nconjoară/ Din nou copilăria mea visează:/ Ienibahar, piper prăjit pe plită,/ Pești groși ce-au adormit în sos cu lapte,/ Curcani păstrați în zeama lor o noapte/ Spre o delicatețe infinită,/ Ciuperci cât canapeaua, în dantele,/ Icre cu bob bălos ce ochiu-și cască,/ Aluaturi tapisate, crescând grele/ Într-o dobitocie îngerească,/ Moi miezuri de ficați în butoiașe/ De ou de melc, înlăcrămate dulce,/ Mujdeiuri ireale, șunci gingașe/ Când sufletu-n muștar vrea să se culce,/ Și-n ceainice vădindu-și eminența/ Prin fast de irizări și toarte fine/ Ceaiuri scăzute până la esența/ Trandafirie-a lucrului în sine!“ (Elegie). Elegiile pentru lucrurile și ființele „mici“ au trimis câțiva poeți între „minori“; Emil Gârleanu, Elena Farago, apoi, G. Topîrceanu și Ion Minulescu sunt printre minorii remarcați ai istoriei literaturii noastre. În fapt, modernismul târziu din anii 1970 recupera, între altele, și aceste zone considerate dacă nu lipsite de poezie, atunci, cu siguranță, în afara teritoriilor poeziei „mari“. Visarea și lenea lumii patriarhale, adunarea îngerească, cu mujdeiuri ireale și ceaiuri având esența lucrului în sine (nu era loc de ironie, aici, la celebra formulare kantiană) dau contur unei lumi, în fond, foarte grave – o lume în sine –, conexă celeilalte sau, poate, chiar miezul ei; Emil Brumaru e singurul stăpân al acestui univers și nu-l împarte cu nimeni în poezia noastră contemporană.

La prima vârstă a liricii lui Emil Brumaru contează prea puțin succesiunea celor cinci volume – Detectivul Arthur, Julien Ospitalierul, Cîntece naive, Adio, Robinson Crusoe –, pentru că detectivul Arthur și Julien Ospitalierul adună, în sine, toată materia și întreg universul primei cărți: importantă rămâne asumarea acelei lumi: „Detectivul Arthur va sosi împreună cu umbrele serii, precaut,/ Având în valiza-i ușoară motanul lui leneș pe care-o să-l lase puțin./ Înainte de-a-ncepe ancheta, să cânte-n fotoliu din flaut/ În vreme ce dânsu-și va umple, trist, pipa cu crini./ Și-a doua zi, plin de candoare, la micul dejun,/ Când fluturii beau catifea și cățeii mănâncă dantele de fețe de masă,/ Va îmbrăca cel mai moale și fraged costum/ C-un înger brodat sub rever și cu nasturi uciși sub mătasă./ Apoi va citi elegii dintr-o veche revistă/ Și sprijinindu-se-ncet cu o mână subțire, prelungă și stranie/ De pianina pensiunii, deodată, spre-a-și dovedi că există,/ El va muia, surâzând dureros, o caisă-n șampanie“ (Detectivul Arthur). Chiar dacă pare a se repeta în copii fidele și într-o logică manieristă, poezia e mereu nouă, proaspătă, pentru că detectivul găsește totdeauna locuri neștiute prin dulapul unde arde sau se aude un înger. Mai întâi, ia o distanță critică față de paradigmele anterioare; poetului (post)modern i se întâmplă altceva la ora cinci: „Nimeni și nimic nu mă poate opri, la ora cinci după masă,/ Când lumina e albă și-n magazii toamna miroase a praf adormit,/ În iarbă să pun un pantof cu șireturi subțiri de mătasă,/ Așteptând să se umple cu flori, și să fiu fericit…“. Dulapul obscur și sacru din Versuri este, în Detectivul Arthur și Julien Ospitalierul, sumbru, toropit, de sticle vechi, ascunzând, după ce își adaugă o scară putredă și un satâr tocit, marile mistere ale copilăriei: „Dulapuri, mari mistere ale copilăriei, flaute pline cu cești. O, zahărul cubic ce-mbată, o, rafturile voastre obscure, dulapuri adânci, cu cotloane de brânză, pline de spaima gândacilor (ei, lenții, ovalii, amorfii). Dulapuri, nări moi ce ne-absorb în pereți, nu suntem pentru voi decât un parfum? Ușile-acestea de apă, sertarele tremurătoare, nu se închid din cauza sânilor tăi prea albii Dulapuri de iarbă! Cui să dăruiesc un buchet de mânere de-alamă?“. Tot astfel, dacă în Versuri era spațiul, în Detectivul Arthur e timpul, durata Glycerei; unde e, acum, când: „2. Detectivul Arthur puse molatec trei întrebări:/ Doamnă, n-ați observat, c-un surâs, uneori;/ Melci uriași, tremurând pe clanțele de la intrări/ Când deschideți, pentru motanii de angora, ușile-n zori?/ După amiază, la ora aceea confuză,/ Când sânii îi țineți, prea mari, pe tăvițe de cedru,/ N-ați auzit hohote mici lângă bluză?/ Insistă detectivul Arthur, visător și integru…/ Când coborâți scările-n parc, către seară fără ca nimeni să vă aștepte,/ N-ați întâlnit un seraf în mână c-o ladă de mirodenii/ Și cu cealaltă bătând mingi parfumate de trepte,/ Făcându-se că nu vă vede, din cauza jenii?/ 3. Glycera își strânse veșmântul la piept. Nu răspunse./ Detectivul Arthur, plin de delicatețe,/ Din buzunarele lui nepătrunse,/ Scoase un pandișpan albastru pe dulcele-i fețe,/ Îl așeză grațios și candid între ei/ Și luând un cuțit îl tăie dintr-odată!/ O, ce pufoși se-nălțară, ce leneși, ce calzi fluturii, galbeni acum, prin odăi…/ Doamnă, șopti detectivul Arthur, permiteți-mi să mă retrag, n-o să vă uit niciodată…“ (Fluturii din pandișpan). În aceeași logică internă a poeziei, trubadurul sau seniorul vechiului burg este, acum, domnul „interbelic“, coborând din cabrioletă, cu frac și joben, iar Glycera e „naiva subretă“; detectivul Arthur însuși, asemeni poeților vremii, Virgil Mazilescu ori Adrian Popescu, lasă un testament din care aflăm nu doar ceea ce vrea („Trebuie să stai mult timp singur ca să poți auzi lumina. Trebuie să-ți lași nările în strujeni ca să simți cum miroase îngerii după-masă. Trebuie să bați cuie în zid, și zidul trebuie să fie roșu ca zahărul din copilărie, ca să auzi cum cade o unghie de crin. Trebuie să-ți aurești manșetele cămășii cu fântâni ca să atingi inocența. Și mai trebuie, vai, mai trebuie să salvezi un brusture de la albastru“), dar și ceea ce se ascunde dincolo de Edenul pierdut; o spaimă imensă.

Edenul ascuns în dulapul și odaia din Versuri e, în Julien Ospitalierul, „lumea de la țară“, dar, în pofida aparentei distanțe, esențele rămân aceleași; serafica Glycera e, acum, Reparata, „divina cu trei sâni“, iubirile lui Julien Ospitalierul rămân o ceșcuță de ceai chinezească, un blând șifonier, o bilă de fildeș, melcii grași; în fond, Edenul pierdut, cu îngerii și serafimii: „În edificii vechi de cărămidă,/ Pe canapele goi, ca pe ciuperci/ De aur matlasat, mă lăfăi dulce./ Oh, pe plafoane sunt serafi cu vergi/ Ce bat la tălpi bezmetice fecioare/ Și uneori pe sâni căci au greșit/ Cu ei, dezvirginându-i, iar pe urmă,/ Duioși, le umplu rănile cu chit/ Și-nlăcrimați le iau din nou la pieptul/ Lor plin de pene și-n aripi le strâng,/ În timp ce ele cu delicatețe/ Le trag pe frunte nimburile-adânc!“. Totul e, însă, trecut; poetul se pregătește să lase în urmă, în bucătăria de vară „de la țară“, vârsta de aur și să intre în vârsta de bronz.

Între vârstele poeziei lui Emil Brumaru, distanțele sunt subtile, poetul însuși disimulându-le discret în țesătura textelor sale. De exemplu, în două „scrisori“ adresate lui Leonid Dimov; prima, din 1968: „O, Leonid Dimov, e seară/ Și trec femei cu trupuri lungi/ Ca niște viespii uriașe/ Pe care nu poți să le-alungi/ Cu mâna leneșă din minte,/ Femei cu sâni licențioși/ Umflați de-un înger pneumatic/ Pân’ la absurd în plușuri roș,/ Femei ce ne-ar lăsa-n burice,/ Plutind pe pântec, să murim/ Fără speranțe, fără apă,/ Cum pe corăbii Gordon Pym/ Halucinând vechi etichete/ Pe butoiașele cu spirt./ O, Leonid Dimov, e seară/ Și eu beau singur într-un birt“; și a doua, din cartea anului 1998, Dintr-o scorbură de morcov, o „epistolă reîntregită“, spune poetul, căutând prin arhivele detectivului Arthur: „O, Leonid Dimov, e seară/ Și trec femei cu trupuri lungi/ Ca niște viespii uriașe/ Pe care nu poți să le-alungi/ Cu mâna; leneșă din minte,/ Femei cu sâni licențioși,/ Umflați cu pompa lui Dumitru/ Pân’ la absurd în plușuri roș,/ Femeia ce ne-ar lăsa-n burice,/ Plutind pe pântec, să murim,/ Fără mâncare, fără apă,/ Cum pe corăbii Gordon Pym,/ Halucinând vechi etichete/ Pe butoiașele cu spirt;/ O, Leonid Dimov, e seară/ Și eu beau singur într-un birt,/ Lovit în piept de minutare,/ Și vreau să fiu din nou copil/ Ce-n după-amiezi adânci complota/ Să sfarme fluturi cu trotil,/ Și mângâie-n bucătărie,/ Cu sufletul, un primus vechi,/ Terorizat de urechelniți/ Ce-i intră noaptea în urechi,/ Și se ascunde-n dosul casei/ Spre-a suge-n voie râme roz;/ O, Leonid Dimov, e seară/ Și nu mai știu să scriu frumos…“; cel care vrea să fie din nou copil și nu mai știe să scrie frumos se află la vârsta de bronz. În fapt, toată poezia lui Emil Brumaru e o continuă tensiune între paradigme de sensibilitate și, implicit, lirice, ca în acest autoportret unde se adună totul; lenea, perioadele fauve, materia vâscoasă, crinii, plușul moale, înnecăcios, iubita fistichie după chipul și asemănarea Glycerei, Reparatei și Tamarei: „Poetului îi șade bine/ Să fie trândav, bleu și pur./ Mănânce miere de albine,/ Beie din sticle fără cur./ Îmbuibă-se printre chiftele,/ Cu târtițe de fluturi moi./ Poetul trebuie să-și spele/ Zilnic picioarele-n oloi./ Și mâinile în lapte dulce,/ Și fața-n bulion de crin./ Dânsul de-a pururi va să-și culce/ Pe plușuri trupul longilin./ Să nu citească, să nu scrie,/ Ci numai doar poet să fie,/ Cu papanași la pălărie/ Și c-o iubită fistichie/ Ce are sâni cât garderoba/ Și coapsele cât Europa!“.

Ioan Holban

Deplinul poet de duminică

amestec bipolar de inocență și de cupiditate, sursele tensiunii lirice ale poeziei lui Emil Brumaru sunt marcate de înclinația irepresibilă a autorului lor pentru exercițiul ludic, pentru mimarea inocenței și a modestiei, ca expresii ale orgoliului creator. Neatras nicicând de ideile grave, de marile interogații puse pe seama destinului, a timpului și a istoriei, Emil Brumaru s-a aplecat, în accepție argheziană, asupra universului mărunt, al boabei și al fărâmei. Dacă a evitat temele considerate fundamentale, „serioase”, și dacă a încercat să cuprindă în versurile sale tot ce poate fi banal într-o existență, de ce am asista noi plini de gravitate sau de solemnitate la înălțarea lui – cu diligența sau cu dirijabilul – înspre „rezervația naturală de îngeri”? Cred că mai potrivit ar fi să încerc scrierea a ceva neînduioșător, care să concorde cu spiritul degajat al poeziei sale.

Cerșetorul de cafea” și-a conturat un teritoriu poetic distinct al senzualității, în care dominantă este o stare de calmă lene, de lascivitate unduioasă. O atmosferă paradiziacă agravitațională se înalță din elementele vegetale ale grădinii de zarzavaturi, din obiectele de uz casnic ale bucătăriei și din mobilele demodate ale locuinței. Emil Brumaru a fost un intimist care nu a recuzat claustrarea sau asceza, spațiul închis de elecție îndemnându-l la confort, la încetinire a mișcării, la otium. Rămâne actuală, și după trecerea sa la cele veșnice, spusa din versurile „Nimeni și nimic nu mă poate opri să desfac în amurg un ceasornic de fată/ (El are rotițe de înger!)”, cu atât mai mult, cu cât îi este acum suspendat timpul, care nu mai „vremuiește”. Îmi imaginez sufletul său lenevind plăpând între anotimpuri, îndeosebi la hotarul dintre toamnă și iarnă, atunci când se manifestă fenomenul atmosferic al căderii cristalelor fine de zăpadă cunoscute sub denumirea de brumă (iar Brumaru se purta uneori cam „rece” cu semenii).

Într-una din Balade este creionat un autoportret liric de trubadur modern: „Eu, îngerul jongleur Emil Brumaru,/ De Dumnezeu azvârlit cu zarul/ Unui amurg pe-acest pământ,/ Cad șase-nouă, între sânii/ Ce-i țin pios în palma mâinii./ Și le sărut țuguiul sfânt”. Sunt sigur că Emil Brumaru degustă și „dincolo”, cu voluptate, „esența/ Trandafirie a lucrului în sine” și că se extaziază în fața formelor și a reliefurilor senzuale, simțindu-se ca în sânul lui Adam și al Evei. Sedus de rotunjimi, de grații ingenioase, de atmosfera voluptuoasă dusă înspre un registru diafan, autorul Submarinului erotic a părut sustras oricărui determinism material, dar, câteodată, și oricărui cod al bunelor maniere… poetice. M-aș bucura să aud că maestrul poeziei erotografice se află acum în căutarea sutienelor trium-phalice, în forma Cupei Sânului Graal, undeva pe vreo plajă însorită de la Sân Tropez.

o declarație amoroasă care intrigă, „Chiloții tăi murdari mi-s dragi”, este întărită de următoarele versuri ce sună a ultimă dorință: „Când mor, să-mi puneți pe mormântul/ Proaspăt chiloți purtați de-un an!”. Lingviștii ne învață că un verb la modul conjunctiv nu impune folosirea semnului exclamării. Or, prezența acestuia aici conferă încărcătura specifică imperativului cu semnificație testamentară. Poetul a pus în aceste versuri mare preț pe lenjeria intimă a femeii, care ar fi cu atât mai atrăgătoare, cu cât este mai maculată (de fapt, saturată de intimitate). Nu trebuie să ni se pară atât de surprinzătoare sau de amuzantă această dorință dizgrațioasă ce ține de apucături scatofile. Potrivit unor surse de autoritate, ar exista o mare delicatețe în această ciudată apetență și le ilustrez cu spusele Marchizului de Sade.

Prefăcându-se că a înțeles greșit, cu aluzii la scatofilie, solicitarea menajeră a soției sale, întemnițatul de la Castelul Vincennes dă un răspuns „sadic” prin intermediul unei epistole atunci când grijulia consoartă, un veritabil… înger, îi cere rufele murdare pentru a i le primeni: „Încântătoare creatură, vechiul meu înger, îmi vrei lenjeria murdară, lenjeria purtată? Știi că ea este de o delicatețe desăvârșită? Vezi doar cum simt eu prețul lucrurilor. Ascultă, îngerul meu, am toată plăcerea din lume să-ți satisfac această dorință, iar tu știi că eu respect gusturile și fanteziile. Oricât de baroce ar fi, le găsesc pe toate respectabile”. Iată un răspuns demn de un marchiz sadea, căruia nu-i place să-și spele rufele în familie.

Nu m-ar mira ca Prințul bulionului românesc să audă prin bucătăria metafizică a celestului vreun „pârț de înger”, scăpat chiar de copilul Cupidon, din pricina nutrimentului cu bulion, iar nu cu nectar, așa cum știm, de la mitologie citire, că se hrănesc astfel de ființe himerice. Cred că poetul va trebui să suporte în cazanul de bulion niscaiva chinuri la Judecata de Apoi, din pricina desfrâului lingvistic practicat în partea licențioasă a creației sale. Dar sper că va ști să profite cu jovialitate demonică de fărâma de paradis ce i se va da. S-ar putea ca instanța judecătoare supremă să aplice o măsură mai laxă, fără comandamente moralizatoare stricte, așa cum ar fi trebuit să facă în cazul poeților ce au scris cu totul original sub influența pulsiunilor erotice exacerbate.

Din provincia stelară în care poetul s-a mutat, așteptăm să trimită scrisori amoroase, fanteziste și flamboaiante, menționând pe plicuri, la adresa expeditorului, „Rezervația naturală de îngeri”. Tras în păcat de vreo fiică a oamenilor, ar avea drept model versurile scrise cândva într-o Corespondență: „Ne vom trimite plicuri din ce în ce mai mari,/ La început cât numai o petală,/ Apoi cât frunza crudului arțar,/ Pe urmă, oh, cât tine-n pielea goală!// Poștașii vor înnebuni pe rând/ De ce li se întâmplă seara-n tolbe,/ Când timbrele-s în flăcări și cântând/ Scrisorile-și spun dulci-ni-le vorbe.// Dar nici c-o să ne pese ci mereu/ O să ne scriem alintat și proaspăt/ Pân’ce-n mila-i, bunul Dumnezeu,/ Se va-ndura, iubito, să-ți fiu oaspăt”. Îl asigurăm pe cel „ștampilat de îngeri” că, pe aici, pe la noi, oficial ne merge bine, așa cum a fost lăsat de el la plecare: „elefantul/ dă/ din trompă/ strada gării dă/ din pompă/ avionul/ dă/ din bombă/ însă/ nimeni nu sucombă”. Non omnis moriar!

Emil Brumaru a devenit acum pe deplin „poet de duminică” (sintagma îi aparține), nu numai pentru că duminica este ziua de sărbătoare a săptămânii, în care dispar constrângerile cotidiene legate de criza de timp lucrativ, ci și pentru că este ziua cea mai apropiată de starea edenică a sufletului doritor de odihnă. Dumnezeu să i-l odihnească! După stingerea în acorduri de harfă cântate de îngerii care i-au survolat „petrecerea”, cel care ne-a părăsit în pragul unei duminici, imediat după împlinirea a 16 luștri, s-a mutat în grădina deliciilor, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin (cu excepția aceluia… erotic). Dacă luăm de bune cele spuse într-un Cântec naiv, precum că „Iubiții sunt îngerii lăsați/ În pauză ca să se joace”, înseamnă că angelicul menestrel de nobile ritmuri clasice Emil Brumaru a ieșit în re-creație, îngăduindu-și doar o „pauză de respirație” în fața posterității.

Vasile Spiridon

Un mare scriitor, un mare cititor, un om care știa să se joace…

În 1970, încă student, aveam o rubrică săptămânală, de comentarii critice în revista „Luceafărul” (unde fusesem recomandat cu generozitate de Nicolae Manolescu). Ștefan Bănulescu, redactorul-șef de atunci al revistei, m-a chemat după un timp la redacție și mi-a pus în brațe un teanc de cărți, ca să am despre ce să scriu în următoarele săptămâni. Acasă, printre numeroasele volume lipsite de valoare, am descoperit unul care mi-a atras atenția de la primele pagini:

Fecioarele se încurcau în gene,/ Motanii se frecau de damigene/ Și ne era la toți atât de lene…”.

Am făcut un coup de foudre pentru acest poet (din Iași). Ulterior l-am și cunoscut și ne-am și împrietenit (atât cât se poate împrieteni un critic literar cu un poet).

Sunt mândru că mă număr printre primii critici care au scris despre cartea de debut a lui Emil Brumaru, Versuri, 1970. Aveam pe atunci 23 de ani. Din 1970 și până azi am scris despre poezia sa zeci și zeci de pagini de critică literară, încercând să-i definesc individualitatea. La un moment dat, când mijloacele de exprimare pe care mi le oferea critica literară mi s-au părut insuficiente, am scris și un poem:

Brumaru are vergi cu care bate/ Sălbatic epitetele prea dulci/ Și-un păr căzut de mari și vechi păcate/ În care nu e bine să te-ncurci.// El doarme-n cărămidă, trist, la Iași/ Visând la fete roz din capitală,/ C-un pix de-argint le face copilași,/ Apoi, cerându-și scuze, le înșeală.// În fiecare număr din Rom. lit./ Își plânge-amar iubirile defuncte,/ Iar noi mereu avem de-nlocuit/ Cuvântul-mit cu p și puncte-puncte.// Înzăpezit printre scrisori de-amor/ Originale, dar și apocrife,/ Brumaru-adună sârme vechi și sfori/ În care vede tandre hieroglife.// El criticilor nu le dă la cap/ Cum fac atâția scriitori români,/ Ci stă cu ei închis într-un dulap/ Pe întuneric două săptămâni.// Nimeni nu știe dacă-i maltratează, / Dacă-i răsfață cu un ceai rusesc / Sau dacă de ceva îi operează,/ Dar la ieșire criticii zâmbesc.”

Înainte de a fi un mare poet, Emil Brumaru era un mare cititor. Nu citea, ca mine (care am această obligație profesională), orice fel de carte. Citea doar cărți care îl încântau. Scotea din ele citate (pe care uneori le făcea cadou prietenilor), le comenta, le parafraza, le invoca în scrisori. Dacă nu putea să-și procure o carte, intra în panică. Cerea ajutorul mai multor prieteni simultan și, dacă întâmplarea făcea ca toți să i-o trimită la Iași, unde locuia de mulți ani (după ce locuise în tinerețe în „rezervația naturală de îngeri Dolhasca”), nu i se părea un exces. Se desfăta cu toate. În caz, însă, că nu obținea niciun exemplar, suferea cumplit. Am fost de față odată când frumoasa lui fiică, Andreea Brumaru (ea însăși o poetă remarcabilă, care însă amână să-și publice versurile), făcea investigații minuțioase într-o librărie, în căutarea unei cărți pe care și-o dorea foarte mult tatăl ei. Căutarea ei avea ceva febril, ca și cum ar fi fost vorba de o urgență.

În plus, Emil Brumaru era un om care știa să se joace. Poezia sa, cu totul, este de altfel o plăcere de a trăi ritualizată, un joc inventat pe măsură ce poetul îl juca.

Mă doare sufletul la gândul că Emil Brumaru a murit. Și încă mai sper, nebunește, că poate și moartea nu e decât un joc de-al lui. Că mâine-poimâine îmi va da un telefon și, cu umorul lui ursuz, mă va anunța: „Totul e bine, bătrâne. Am vrut să te testez. Când mai vii pe la Iași?”

Alex. Ștefănescu

un poem de Lucian Vasiliu

Brumă, brumariadă

Magister eroticarum, Emil,

cum te-ai stins ca un fitil

într-un felinar pe Nil

și te-ai înălțat, subtil

heruvim, poet-copil!

Bahmutean suav, gentil

psalm în schitul lui April,

suspendat zbor calofil

tamaretă-n pas cadril!

Umbră senzuală, stil –

capricorn sub nea, umil

amic bun precum Ahil!

Se rostogolește pasca

galbenă ca rostopasca

sus în ceruri, la Dolhasca!

8/ 9 ianuarie 2019
Dealul din Valea Lupului de Iași