Oare e doar o mânie a sulfului
în contact cu nerăbdarea Infernului
această borboroseală? Ca o pasăre sufocată
cade mintea mea în apa Avernului.
Lava ne va astupa gura restituindu-ne
Mamei Universale și lumii eterne? Naviga
interogativ-stoic bătrânul Pliniu, atras
în dogoarea focului de cenușă, spre Stabia.
Cum e dincolo, povestește-ne cum e
o iscodim pe Sibila din Cumae?
Dar în adâncul grotei pe malul Avernului
susură din vulcan numai șerpii Infernului.
Căci marea precaritate își ține gura mută.
Va fi poate din noi înșine o epidemie
A inconsistenței, ca o erupție
sub soarele efemerului… Cine știe?
Teatrale fumarole pe cer la Napoli
vor alcătui spectacolul revelației, poate
vom afla atunci și modul de folosință
al vieții, în magma forțelor răsculate.
De nu cumva ieșirea e chiar sub podeaua
casei din casa noastră – cu coloanele ei
înșelate de perspectivă, și cu ușile ei
de fugă, desenate prin vilele din Pompei;
unde giganții și zeii din golul cerului permanent
pe zidurile carmine spun că omul era absent
în lumea ce se întemeia înaintea lui. Vaporoasă
ceva mai târziu Flora ieșea pe un prag de casă
să ne îndemne cu leneveala profilului ei întors
spre niciunde. Înveșmântată în norul misterului,
risipind în urmă, ca pe o consolare, parfumul
singurătății noastre, din buchetul panerului.
Napoli, februarie 2020