În seria de autor Annie Ernaux de la Editura Trei, a apărut recent volumul Scrisul ca un cuțit. Convorbiri cu Frédéric-Yves Jeannet, în traducerea Mădălinei Ghiu. Volumul de convorbiri, apărut în Franța în 2003, își păstrează actualitatea și prospețimea, aș zice, în materie de reflecție literară și în mod esențial de reflecție asupra propriei literaturi a celebrei scriitoare franceze chiar și acum, la mai bine de douăzeci de ani de la publicarea lui. Conceput ca o serie de răspunsuri scrise la întrebări trimise pe mail de scriitorul Frédéric-Yves Jeannet (tocmai de pe continentul american), volu mul este impre sio nant prin pro fun zimea auto scopică și teoretică de care dă dovadă Annie Ernaux, o scriitoare dublată de o fină con știință teoretică, cu studii filologice și o bună cunoaștere a literaturii și teoriei franceze contemporane (influențată, de altfel, în scrisul ei de Roland Barthes, de mișcarea suprarealistă și de Noul Roman Francez).
Annie Ernaux îi mărturisește lui Frédéric-Yves Jeannet că la începutul carierei sale literare, în primele sale trei cărți – pe care le consideră romane ca atare: Les armoires vides (1974), Ce qu’ils disent ou rien (1977) și La femme gelée (1981) – avea o concepție estetică, foarte literară asupra scrisului, dar că, odată cu La place (Locul; 1983 – o carte despre tatăl ei și mediul social de origine, elaborată după moartea bruscă a acestuia), viziunea ei se schimbă puternic, căpătând o pronunțată valoare politică și deopotrivă asumat-autobiografică (scriitoarea va refuza să mai ficționalizeze, va respinge termenul de „autoficțiune“ și va practica o scriitură a realului și a biograficului în strânsă legătură cu contextul social, politic, mentalitar în care se plasează cel din urmă).
Odată cu conștientizarea din ce în ce mai acută a condiției sale de transfugă, de trecere de la clasa dominată (clasa de muncitori și mici comercianți căreia îi aparține tatăl ei) la clasa dominanților, prin însușirea culturii și limbajului literar, care aparțin dominanților, Annie Ernaux își asumă și valoarea politică a textelor sale. În La place/ Locul, ea găsește tonalitatea și tipul de scriitură care îi vor marca definitiv literatura și cărțile de maturitate: „scriitura plată“, cum îi spune ea, sau – cum îi spun alții – scriitura „albă“ ori „clinică“ (Frédéric-Yves Jeannet), o scriitură prin care a încercat să introducă în mod subversiv vocea și perspectiva dominaților (în speță a tatălui, în La place/Locul) în literatură (ce aparține, prin excelență, dominanților). Iată un citat lămuritor în acest sens:
„…nu am avut, instantaneu, la un moment dat, revelația funcției politice a scrisului, nici dorința de a scrie pentru a face un gest politic (…). Nu, aveam să ajung la această evidență doar treptat, pe căi dificile, chiar dureroase în planul vieții și al cunoașterii. (…) Timp de patru ani, de la douăzeci și trei la douăzeci și șapte, nu am scris. S-a produs, într-un fel, prin evenimentele vieții mele – un avort clandestin, dezrădăcinarea geografică, intrarea în lumea muncii, predarea cu normă întreagă, nașterea copiilor, moartea tatălui –, o confruntare între realitate și literatură care mi-a zdruncinat din temelii viziunea, concepția despre scris. Pe scurt, conștientizarea realității claselor sociale, a situației mele de transfugă, a rolului rupt de realitate al culturii, al literaturii, în ceea ce mă privea, mi-a modificat complet dorința: nu mai voiam să fac ceva în primul rând frumos, ci în primul rând real, iar scrisul era această muncă de a scoate la lumină realitatea: cea a mediului popular din copilărie, a aculturației care este și o ruptură față de lumea de origine, a sexualității feminine.“
Scriitoarea și-a făcut, de altfel, o marcă din atacarea tabuurilor sociale, din sondarea fără menajamente a interiorității și în mod special a condiției feminine. Iar punctul de plecare este, desigur, faptul biografic, cazul individual, intim – dar care spune ceva, de fiecare dată, despre ordinea socială, despre statu quo. Este important de reținut că Annie Ernaux insistă mereu asupra valorii „colective“ (cu termenul ei) a experiențelor biografice și feminine pe care le expune în cărțile sale, situând mereu literatura – și în acest caz „eul“ biografic din cărțile sale – la confluența cu sociologia și istoria (mai puțin cu psihanaliza, consideră ea, despărțind demersul literar de cel psihanalitic). Un termen interesant folosit de criticii și cercetătorii literari pentru a descrie tipul ei de demers este acela de „jurnal extim“, aflat la confluența dintre intimitate și exterioritate, socială și istorică, ce condiționează existența individuală (a se vedea titluri ca Journal du dehors, 1993, La vie extérieure, 2000, dar mai ales cartea ei de referință, Les années/ Anii, 2008).
Cu toate acestea, scriitoarea îi declară lui Frédéric-Yves Jeannet că separă în mod clar jurnalul intim – pentru că ține un astfel de jurnal – de cărțile sale publicate, jurnalul intim rămânând pentru ea un document brut, rareori publicat ca atare. La drept vorbind, cărțile sale dau dovadă de o scriitură precisă și atent șlefuită (Annie Ernaux stă uneori ore întregi asupra unei fraze), o scriitură care topește forma și conținutul într-un întreg indisolubil și de o rară forță a expresiei. Annie Ernaux vorbește ea însăși despre „violența“ scriiturii sale, ce capătă în timp, cum spuneam mai sus, valențe politice. De aici și sintagma din titlul volumului, „scrisul ca un cuțit“/ „l’écriture comme un couteau“ sau „scrisul ca armă“: „Tot ce știu este că această carte (La place/ Locul, n.m.) a inaugurat (…) o postură (s.a.) a scrisului, pe care o am mereu, explorarea realității exterioare sau interioare, a intimului și a socialului în aceeași mișcare, în afara ficțiunii. Iar scriitura pe care o folosesc, «clinică», după cum i-ați spus, face parte integrantă din cercetare. O simt ca pe un cuțit, aproape ca pe o armă, de care am nevoie.“
„În afara ficțiunii“ – spune Annie Ernaux, și în altă parte vorbește despre „refuzul ficțiunii și al autoficțiunii sau despre o înțelegere a scrisului ca o explorare a realității“, fie că e vorba de una interioară, biografică, fie că este pur și simplu un context social și istoric peste care se suprapune experiența individuală. „Proiectul“ care îi conduce scrisul este, de fiecare dată, căutarea unui adevăr, iar acest adevăr nu are, la ea, o definiție, ci presupune gestul de a merge până la capătul unei explorări: „Mai presus de toate, e vorba de certitudinea că literatura, atunci când este cunoaștere, când merge până la capătul unei explorări, este eliberatoare“ – subliniază ea.
Scrisul ca un cuțit este, ca mai toate cărțile marii scriitoare franceze, un volum pasionant și puternic, deși de data aceasta e vorba de convorbiri, de texte despre scrisul său, despre modele și influențe literare, despre o plonjare în teorie și metatext, făcută cu „sinceritate și precizie“. Aș vrea să închei cu superbul pasaj final din cuvântul introductiv al scriitoarei, în care Annie Ernaux nu se poate abține să nu se întoarcă la forța imaginii literare (sublimând o amintire) ce redă, exact cu tăișul unui cuțit, un „adevăr“ ce ține de condiția feminină: „Există ceva ireal în relatarea unei experiențe a scrisului care este cu totul de nemărturisit. Care poate se dezvăluie altfel. De exemplu, în această imagine de neșters a unei amintiri care tocmai a ieșit la suprafață, încă o dată: e chiar după război, la Lillebonne. Am vreo patru ani și jumătate. Asist pentru prima dată la un spectacol de teatru, împreună cu părinții mei. Are loc în aer liber, poate în tabăra americană. Pe scenă se aduce o cutie mare. O femeie este închisă ermetic acolo. Bărbații încep să străpungă cutia cu sulițe lungi. Durează o veșnicie. Timpul fricii din copilărie nu are sfârșit. În cele din urmă, femeia iese din cutie, întreagă.“