După atâta politică, să discutăm și despre poezie. Nu de alta, dar, când scriu aceste rânduri, destui cetățeni par să-și pună întrebarea Cetățeanului turmentat și des tui să nu-și pună nicio întrebare, așa că pu țină variație nu strică, mai ales într-o publicație literară. Sigur, am scris nu o dată despre poezie (ba chiar o carte întreagă!) și unii s-ar putea mira că reiau subiectul. A câta oară? Nu mai știu nici eu. Am constatat însă de la o vreme un lucru care mă îmboldește s-o fac. Am constatat anume că, încă de la început, m-a preocupat într-o măsură mai mare metamorfoza istorică a poeziei decât natura ei. Mai mult, am interpretat într-un fel reducționist transformarea în timp a poeziei euro pene și româ nești. Nu sunt, vai, singurul în această situație, dar faptul de a avea o vecinătate bogată nu mă consolează. Atras de schimbările majore sufe rite de conceptul de poetic îndeosebi în a doua jumătate a seco lului XIX și în prima jumătate a seco lului XX, am trecut cu vederea natura complexă a poeziei mo derne. Am considerat, bună oară, că ea conține mai puține specii decât aceea clasică. În fond, una singură: lirica. Pentru toți criticii și poeticienii mo derni, poezie înseamnă lirică. Nici mai mult, nici mai puțin. Statutul clasic al poeziei era atât de clar definit încât genul ca atare se învăța din școală. Di ferea de celelalte ge nuri – proză, dramă – doar for mal. Lirica era doar o specie a poeziei. Se scriau romane sau drame în versuri. Ceea ce le deosebea nu era natura, ci pro zodia, definitorie exclusiv pen tru poezie. Pe scurt, o ches tiune de omologare a fost luată de întreaga suflare critică drept una de fond. Nu toate speciile poe tice clasice au dispărut, ca epo peea, dar toate, iată, au început să fie considerate de suete: fa bula și speciile didactice, poemul epic, epistola, drama sau ro ma nul în versuri, balada, sonetul sau rondelul. Sim plificarea co misă de mine, ca și, vai, de atâția alții, a constat în încredințarea că poeticul are la moderni o sin gură accepție, și anume aceea de liric. Am simțit că-mi scapă ceva încă de când lucram la Meta morfozele poeziei, cărțulia mea din 1968, reluare a introducerii la antologia de poezie modernă din același an. Doar că n-am știut multă vreme ce anume.
O radiografie fără preju decăți a liricului ne-ar fi arătat clar că unele din speciile așa zicând „moarte“ de poezie au fost de fapt absorbite în com poziția chimică a poeziei moderne, chiar dacă scoase din circulație. Absolutizarea liricului a fost ideea fixă a interbelicilor și apoi a generației mele de critici. Vladimir Streinu susținea la sfârșitul anilor 1930 că poezia modernă este exclusiv lirică și trebuie să evite trei „păcate“ capitale: epicul, moralismul și re torica. Cu alte cuvinte, că lirismul este pur, conform tezei în mare vogă în epocă a abatelui Brémond. Teză nicio dată explicată satisfăcător, dar plină de conse cințe în critica de poezie până târziu. Exemple celebre sunt, la francezi, interpretarea lui La Fontaine de către Paul Valéry, iar la noi a lui Goga de către Căli nescu. Chiar și după Al Doilea Război, Negoițescu găsea lirism pur în câte o strofă a lui Alecsandri sau Bolintineanu. Abia odată cu postmodernismul a început să se observe că lirismul conține numeroase impurități. Date afară pe ușă, epicul, e drept, în forma similiepicului, retorica, parabola și altele reintră pe fereastra tot mai larg deschisă a poeziei. Nu sunt neapărat reomologate speciile clasice, dar versul regulat e tot mai des folosit, cu ritm și rimă pe deasupra, iar oralitatea, izgonită cândva împreună cu posibilitatea de a recita poezia, recâștigă teren. Încă din anii 1940, cerchiștii sibieni, în frunte cu Doinaș, pledează pentru resurecția baladei. Florile de mucigai ale lui Arghezi sunt departe de a ilustra canonul lui Streinu. La fel, poezia de avangardă. Așadar, nu e nevoie să așteptăm postmodernitatea spre a conchide că lirismul nu este niciodată cu adevărat pur.
Adevărata problemă constă în a avea un cântar destul de fin pentru a stabili ceea ce este esență și, respectiv, accesoriu în compoziția poemului modern sau postmodern. De pildă, în Mistrețul cu colți de argint. Mai exact, de ce considerăm că poemul lui Doinaș este liric și nu epic. Tot așa cum, de altfel, considerăm liric Luceafărul eminescian, în ciuda faptului că ambele spun, în definitiv, niște povești. Simbolistica subîn tinde în ambele narativul. Cum ar fi să le citim în litera lor? Dar ce fabulă clasică poate fi citită literal? Desci frarea simbolurilor e o manie a dascălilor de română de ieri sau de azi. Nu ajută cu ade vărat lectura. Unde pui că există poezii complet lipsite de simboluri. Niciuna însă a cărei natură să nu poată fi lămurită. Și nu numai sprijinindu-ne pe experiență. Există suficiente criterii de delimitare a genului, când e vorba de lirică, la fel ca atunci când avem sub ochi un poem clasic. E poate mai subtil să tragi linie decât în cazul poeziei clasice, dar e perfect posibil.
Iată un criteriu: epoca. Nu încape îndoială că în secolul XX se scrie poezie lirică, indiferent de impurități. Iată un altul: perspectiva subiectivă. Cu alte cuvinte, în lirică, expresia unui sentiment, ca și relatarea unei întâmplări sunt deopotrivă impregnate de viziunea personală a poetului asupra lucrurilor, care nu pretinde nici măcar să fie plauzibilă. Realismul nu este în lirică decât o compensație pentru imaginație. În fine: poezia lirică se conduce după o logică pe care niciun alt gen literar și, cu atât mai puțin, limba vorbită n-o cunosc. Nici poezia clasică. Acum peste o sută de ani, Macedonski este cel dintâi a-i fi bănuit existența. Dar abia în Poema rondelurilor, scrisă la sfârșitul vieții, se va folosi de ea. Mai devreme, pentru Maiorescu, pur și simplu nu exista. Nici în poezia clasică nu funcționa o astfel de logică, pe care suprarealismul o va duce la limita absurdului. Așadar, chiar dacă nu mai avem genuri sau specii literare despărțite de bariere clar conturate formal, avem în lirica modernă un gen care le sintetizează pe toate cele trei din tradiția literaturii, cu speciile lor cu tot. Nu mai cred că lirismul e mai sărac decât poeticul clasic. Lirismul reprezintă, în fond, o sinteză. Deși difuz, mai puțin conturat, el poate fi considerat un al patrulea gen. Bogăția lui nu ține de formă: prozodia nu mai reprezintă un specific al poeticului. Lirica diferă prin natură de poezia clasică. Și e mult mai greu de „prins“ în cuvinte de către critici. Poezia clasică se caracteriza prin plasticitatea imaginilor „obiective“. Muzicalitatea era exte rioară și dată de ritm și rimă. Muzicalitatea liricii este interioară și sugestivă. Și de aceea, mult mai greu de sesizat de către iubitorul de poezie clasică. Ceea ce o poezie lirică „spune“ nu se poate, pur și simplu, spune cu alte cuvinte. Fabula are o morală explicită, poemul epic, o narațiune care se poate povesti. O poezie lirică este inefabilă. Singurul critic interbelic căruia îi displăcea cuvântul era și cel mai „rațional“ cititor de poezie, Ș. Cioculescu. Mi se pare că G. Călinescu este cel care a împrumutat cu vântul din italiană. Alături de E. Lovinescu, el este cel mai bun cititor de poezie dintre criticii epocii. Chiar dacă amândoi au pariat pe ideea poeziei pure.
(România literară, nr. 51-52/ 2020)