Încadrat în atmosfera epocii, romanul Galeria cu viță sălbatică apare într-un sezon, 1976/ 1977, asemănător sezonului interbelic de mare forță 1932/ 1933: atunci apăreau Patul lui Procust, Creanga de aur, Adela, Rusoaica, Maitreyi, Cartea nunții, Calea Văcărești ș.a., romane ce configurau istoria genului la noi.
Elemente de atmosferă caracteristice Bărăganului lui Ștefan Bănulescu, din Cartea Milionarului (1977), din jocul de-a utopia – cu trimiteri către exordiul Sf. Augustin, „Iubește și fă ce poftești“, pe care îl va dezvolta Mircea Nedelciu în Tratament fabulatoriu (1986), atunci când intrăm în ambientul familiei Cavadia, ba chiar și transformări radicale, funambulești, de felul celei din Bunavestirea lui Nicolae Breban (1977) se regăsesc în Galeria cu viță sălbatică. Se pot adăuga alte și alte scene, precum venirea procurorului cu elicopterul în satul din Deltă, ce pare o scenă din sosirea procurorului în Reconstituirea, faimosul film al lui Pintilie, după nuvela lui Horia Pătrașcu (1966). Sau ceva din perspectiva Istoriilor lui Mircea Ciobanu.
Evident, romanul lui Țoiu scanează istoria romanului românesc, începând cu tradiția interbelică, dar și prospectează evoluția sa.
Marius Miheț reface un minuțios dosar al romanului, urmărind publicistica și pozițiile autorului de-a lungul anilor 1950-1960 și ecourile lor în roman, atent deopotrivă și la receptare, într-un efort care a început cu ani în urmă, sub supravegherea autorului, cu ediția din 2007 a romanului Căderea în lume.
O „minienciclopedie a epocii“, în care criticii s-au mulțumit să identifice personaje reale în spatele unor măști din romanul lui Țoiu, dintr-o perioadă considerabilă – romanul fiind scris pe parcursul a două decenii; astfel, defilează romancieri, dramaturgi, precum Titus Popovici (ale cărui trăsături pot fi parțial recunoscute în personajul Puiu Cavadia), Petru Dumitriu (de asemenea, în Take Bunghez), poeți de felul lui A. Toma (Ariel Scarlat); sau Hary Brummer (Belu Zilber) ori Mihai Rădulescu, condamnatul din lotul Noica/ Pillat care s-a sinucis în închisoare – trăsătură preluată de personajul Chiril Merișor din Galeria cu viță sălbatică.
Multiple straturi ale lumii sunt developate în paginile Galeriei…, un roman corintic, așa cum îl vede Nicolae Manolescu – fără a-i acorda însă un loc în paginile eseului despre roman Arca lui Noe. Poate și jocul insistent al naratorilor necreditabili, cât ar fi ei de prozatori și de naratori, ar fi contribuit – unul dintre aceștia insistând într-o „paranteză“ la scena de la înmormântarea unui mare poet, unde „tânărul secretar general în funcție al Comitetului Central apare să-și ia rămas bun“. Ba chiar și dictează (suntem în 1967, trebuie să căutăm în cartea istoriei cine era secretarul general cu porniri poeticești) „cum trebuie să fie dus poetul la groapă“ – pe jos. Filigranare frapantă cu paginile din Delirul lui Preda (apăruse în 1975), în care apare un același tip de om politic, urmărit acolo de la primii pași ai adolescenței ilegaliste – poate un profil general al revoluționarului.
Ceea ce poate frapa în acest roman despre „obsedantul deceniu“ și posibilitățile de existență ale intelectualului este permanentul recurs la interbelic; prin atmosfera de tip suprarealist angajat (un anticar care are drept ocupație principală arderea cărților este în sine un mesaj politic), printr-o anumită topografie – personajele deambulează spre Librăria Cioflec, cumpără de la Cofetăria Nestor – fapte de limbă care nu pot fi șterse prin decrete politice – prin caracterizarea lui Chiril Merișor: „se putea observa formația sa de intelectual care făcuse universitatea înaintea introducerii marxism-leninismului în facultăți“. Mai mult decât atât, felul în care se exprimă un astfel de intelectual în stalinism este reconstituit cu acribie de editor; într-o perioadă pe care tratatele de literatură o prezintă drept una întunecată, Țoiu citea sau scria și publica în epocă recenzii despre Anouilh, despre Gracq, într-un efort de sincronizare care nu poate rămâne indiferent.
De fapt, este vorba de „generația formată între lumi“, după cum subliniază Miheț, avansând identificarea unui alter ego în Chiril Merișor, personaj-liant, membru al „generației pierdute“, așa cum va fi fost și Țoiu, cel care termina Facultatea de Litere și Filozofie în 1946. Și care sugerează o viziune de amploare, un crez artistic de expresie sociologică – relația dintre istoriile literaturii și relațiile dintre scriitori și pictori, muzicieni, sculptori, artiști în genere.
Excelenta canava pe care o realizează Marius Miheț încadrează Galeria cu viță sălbatică în ansamblul deloc temperat al lumii artistice autohtone, supusă în mod constant presiunii politice totalitare, pentru că „romanul înfățișează tensiunea dintre slăbiciune și putere sub umbrela unei epoci ce insinuează fals coabitările ideologice hibride“. Este astfel delicioasă descoperirea câte unui amănunt ce dă întreaga măsură a unor atitudini artistice, cum este personajul vulgar creat de scenaristul unui film cu scopul de a-l contrapune unui personaj din romanul lui Țoiu: Praxiteea prozatorului Petre Sălcudeanu, din filmul Iarna bobocilor (1977).
Un roman care poate fi citit în multe feluri, poate în primul rând un roman despre cărți și despre scriitori, așa cum s-a mai spus; trecând peste unele amănunte, precum girul dat unor recenzenți nesemnificativi din epocă, ediția lui Marius Miheț, aniversară (a șaptea, la aproape o jumătate de veac de la apariția primei ediții) este o ediție de referință a unui autor fără de care nu se poate scrie o istorie literară a secolului ce nu de mult a trecut.
Și prin verva de tip comparatist (studiul introductiv al editorului are peste 150 de pagini), dar și prin edulcorarea unor subiecte sau inserții de „sub vremi“, această ediție aniversară este una semnificativă în receptarea romanului și a autorului.