S-au scris zeci și zeci de istorii ale Franței, din multe unghiuri, cu multe premise, pornind de la ideologii diferite, de la școli de interpretare diferite, pentru toate gusturile. Și pentru că am introdus cuvîntul „gust“, evoc aici cea mai „gurmandă“ istorie, apărută în 2026, la Editura Perrin. Se numește Să triumfi în festinuri. O istorie a Franței în 20 de mese și e scrisă de Jonathan Siksou, un tînăr scriitor și jurnalist (născut în 1981). E o carte delicioasă, care se citește cu poftă, plină de informații surprinzătoare despre dezvoltarea gastronomiei franceze care a însoțit evenimentele istorice și, într-un fel, a parafat triumfuri în luptă, realizări diplomatice, întîlniri importante, victorii de tot felul. Nu am cum să evoc, oricît aș prescurta, cele douăzeci de festinuri alese de autor, mă voi opri doar la cea intitulată Cina de Crăciun la cafeneaua Voisin, 25 decembrie 1870, care m-a amuzat foarte mult. E vorba de o epocă de înflorire a localurilor sub Napoleon al III-lea, cînd Parisul și-a cîștigat renumele de capitală a gastronomiei mondiale. De fapt, povestea spusă de Siksou e o înșiruire de mese legendare care derivă una din alta. Prima se desfășoară la Café Anglais, pe 7 iunie 1867. La ea participă Țarul Alexandru II, țareviciul, viitorul țar, adică, Alexandru III, regele Prusiei Wilhelm I-ul și viitorul cancelar Bismark, reuniți la masă după ce au asistat la premiera operei bufe Marea Ducesă de Gérolstein, de Offenbach. Iluștri comeseni au stat la început într-un salon, apoi au coborît în pivnița de vinuri care avea 200 000 de sticle, iar sticlele veneau în preajma convivilor cu un fel de trenuleț. Meniul a fost uriaș, vinurile băute fiind extrem de scumpe. Petrecerea a durat peste opt ore. Siksou calculează nota de plată, în banii de astăzi, cam 4500 de euro de persoană (desigur, sînt astăzi mii de bogătași care-și permit mai mult!). Țarul îl felicită pe Chef-ul Adolphe Dugléré, dar se miră că amplul meniu nu a conținut și foie gras. Cheful îi explică, politicos, plin de curtoazie, că potrivit moravurilor franceze, nu se servește foie gras în luna iunie. Dar în octombrie, același an, marele Chef le trimite celor trei terină de foie gras cu trufe, fel denumit de atunci, Foie gras-ul celor trei împărați. Din păcate, trei ani mai tîrziu, doi dintre cei prezenți la masă (regele Prusiei și Bismarck) vor asedia Parisul, începînd cu 19 septembrie 1970. Capitala Franței era pregătită să reziste, aveau rezerve de hrană, 447 de chintale de făină, 40.000 de vite, 250.000 de oi, 12000 de porci etc. Plus nenumărați hectolitri de vin (în 1865, de pildă, consumul de vin al parizienilor era 200 de litri per locuitor!). Sigur, asediații dispuneau de multe animale, dar de mai puține furaje, astfel încît, rînd pe rînd, au fost sacrificate și mîncate. În octombrie s-a impus chiar raționalizarea hranei. Și, în lipsă de altceva, parizienii au început să consume carne de cal. „Hipofagia“ , cum o numește autorul, este apreciată de medici, de savanți care laudă calitățile nutritive ale cărnii de cal. (Și la noi, mi se pare, în anii socialismului, cînd au apărut tractoarele, caii au fost sacrificați și făcuți salam). Paranteză: Încă din 1855, se încuraja consumul cărnii de cal. Pe 6 februarie s-a organizat la Grand Hotel, o cină „totul de cal“, care a avut întregul meniu bazat pe carnea cabalină. Și, pentru ca totul să se încheie într-o notă veselă, vinul băut a fost de la Château Cheval Blanc! Închei paranteza. Asediul Parisului a produs foamete, așa că populația a început să mănînce tot ceea ce mișca, de la cîini, la pisici și șobolani. (Parisul a renunțat la ultimul animal din înșiruire, așa că, astăzi, dacă mergi prin Paris, sigur vei vedea șobolani zburdînd pe malurile Senei.) Ouăle au devenit un lux, iar Siksou îl citează de Edmond de Goncourt, care a scris că, la sfîrșitul lui decembrie, un bijutier de pe strada Clichy a expus în cutiile de bijuterii ouă proaspete învelite în vată (de altfel, Goncourt a descris carnea de șobolan ca fiind foarte bună, mai ales dacă era însoțită de un pahar de șampanie). Grădina de aclimatizare a Animalelor din Paris (un fel de zoo) a vîndut „exponatele la bucată“, cu excepția cămilelor și a elefanților. Dar le-a venit și lor rîndul. Ultimul festin din acest capitol al cărții lui Jonathan Siksou s-a desfășurat la Cafeneaua Voisin, care avea, în a 99-a zi de asediu, un meniu unde găseai consomé-ul de elefant, cămila prăjită în stil englez, friptură de pisică însoțită de șobolan, terină de antilopă cu trufe. Și alte restaurante pariziene, celebre, au afișat, de Crăciun, meniuri asemănătoare. Foametea ca foametea, dar rafinamentul s-a păstrat. Gigantul Alexandre Dumas, autorul unui Mare dicționar al bucătăriei, deși nu a cunoscut asediul Parisului, are, totuși, o rețetă de antreu de elefant. Victor Hugo, care a prins foametea, a descris și el cam ce se mînca, ce animale au ajuns pe mesele parizienilor și a conchis că stomacul a devenit un fel de Arcă a lui Noe. Da, istoria se poate scrie și așa, cu ingeniozitate, cu farmec și cu umor, așa cum a făcut Jonathan Siksou, răsfoind, în loc de cronicile bătăliilor, sutele de pagini de meniuri istorice. A rezultat o carte apetisantă.