Coborârea în cetate, cel mai recent roman al Simonei Antonescu, vine după alte romane istorice, precum Hanul lui Manuc (2017), Ultima cruciadă (2019) sau Chiajna din Casa Mușatinilor (2023); după ce încercase epoca modernă – prin premiatul debut cu Fotograful curții regale (2015), serie de povestiri plasate pe vremea lui Carol I, și făcuse pasul spre interbelic, cu miniromanul Darul lui Serafim (2016) – Simona Antonescu se repliază într-un illo tempore care se bazează pe imaginarul medieval, spațiul cel mai sigur pentru o autoare care își documentează romanele, pentru a reliefa de această dată o figură simbolică: Mihai Viteazul.
Documentarea generală fusese pregătită prin investigațiile istorice din narațiunile de felul Menumorut și minele de aur de la Roșia Montană sau Litovoi și școala solomonarilor (însoțite de ilustrații), din seria „istoria povestită copiilor“, din care mai fac parte istorisiri despre Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare – alături de Decebal sau Mihai I.
Cu această apetență pentru istorie, pentru reconstituiri ale vieții de zi cu zi dintr-o perioadă bine determinată, Coborârea în cetate își alege drept fundal Brașovul medieval (aceasta este cetatea în care „se coboară“), iar drept subiect principal, într-un mixaj de tradiții și eresuri, ceata junilor Brașovului.
Simona Antonescu investighează mitul cu un ochi realist, prin reconstituirea unei atmosfere de epocă prin clasicul recurs la arhaisme și regionalisme (romanul are și un glosar la sfârșit), dar și printr-o anumită îmbinare a realului și ficționalului. Astfel, harta ce deschide romanul este o hartă medievală a Brașovului, pe care sunt marcare însă unele elemente legendare (pot fi identificate ulița și casa unde a locuit Mihai Viteazul în Brașov), precum și unele ficționale (moara lui Bursuc – personaj al romanului, tată de „juni“). Un scurt conspect istoric despre „războiul cel lung“ dintre forțele europene și Imperiul Otoman, alături de o explicație a originii cetelor de juni (care „coboară adânc în timp, Mihai Viteazul i-a găsit aici când a traversat munții“), stabilesc cadrul general al romanului, desfășurat de-a lungul a trei părți bine delimitate: toamna lui 1599, primăvara 1600 și toamna aceluiași an.
Demersul este îndrăzneț, pentru că Simona Antonescu se plasează astfel la concurență cu o anumită viziune protocronistă: romanul istoric despre epoca lui Mihai Viteazul mai fusese atins ultima oară de scriitori precum Ioan Dan sau Radu Theodoru – ultimul, știm, un general al armatei, implicat în tentative fantasmagorice de răsturnare a ordinii constituționale, la venerabila vârstă de 100 de ani. Deși acțiunile din 2024-2025 ale „patriotului“ nu au avut succes, ele stabilesc un anumit context pentru acest tip de tematică; Simona Antonescu se detașează de tezele patriotarde – Mihai Viteazul nu este personaj principal, este doar un personaj idealizat de celelalte personaje, fără a depăși marginile convenționalului. Totuși, detașarea nu este completă, nu este obiectivă – umbra unei scriituri de tip Dumitru Almaș este evidentă, în special în zonele de credințe și superstiții, cu personaje ce practică ritualuri aparte, în numele unei înțelepciuni ancestrale.
Cu toate acestea, figura lui Mihai Viteazul nu este una triumfătoare; între 1599-1600, domnitorul pierde bătălii importante, iar în toamna lui 1600 este nevoit să ia drumul pribegiei, pentru a trata cu împăratul vremii, cu care va avea o întrevedere abia în primăvara anului următor. Chiar „coborârea junilor“ în cetatea Brașovului este simbolul unui eșec militar: orașul îi este ostil domnitorului, la un moment dat îi va lua prizonieri pe dregătorii munteni, alături de doamna Stanca (nu apare în acest roman al armelor și luptelor), iar descinderea junilor nu va fi decisivă pentru supunerea cetății.
Rămâne însă gestul auroral, al sacrificiului.
În al doilea rând, romanul este și unul al inițierii în „treburile bărbătești“; personajul masculin este cuprins în feluritele sale vârste, de la novice la logodnic și soț, de la ucenic la militar și meșter. De pildă, Mitruț, „cu întunericul din colțuri se războia de mic copil. Îi vorbea în gând, se încrunta la el, îl lega cu jumătăți de blesteme și descântece furate în nopțile de sânziene de pe la fete și femei“ – prilej pentru mama sa, când îl afla dimineața ostenit, să îl compare, „cu drag de el“, cu un Zburător. La finele bătăliei stârnește admirația luptătorilor, cu o rană „care-i traversa chipul de-a curmezișul [și] încă sângera“, cu „tolba de săgeți goală – lucru care plăcu căpitanului Șerban“.
Coborârea în cetate este un roman curajos prin temă și abordare, care sosește însă într-un context al imaginarului colectiv din care fantasmele Pavel Coruț – Radu Theodoru despre mitul salvatorului, în general, încă nu s-au epuizat.