La Editura Cartea Românească a apărut, în condiții grafice de excepție, cea de a șaptea ediție a romanului Galeria cu viță sălbatică de Constantin Țoiu (1923-2012). Cartea beneficiază de un remarcabil aparat critic semnat de Marius Miheț, care se impune atât prin numărul impresionant de pagini, cât și prin profunzimea ideilor. Tipărit inițial în 1976, romanul a marcat o epocă, propulsându-l pe autorul lui printre cei mai importanți prozatori contemporani. Este vorba despre o carte profundă, în măsură să ne ofere o imagine veridică despre disponibilitățile reale ale unui talent epic viguros. Romancierul a fost un caligraf împătimit, pentru care scrisul a însemnat săptămâni de trudă, inerții învinse, pârtii ce se croiesc pe drumul sinuos al perfecțiunii. Spre deosebire de alți confrați, gestația scriitorului se dovedește anevoioasă, rebreniană, minuțiozitatea flaubertiană a redactării fiind compensată prin perfecțiune formală și adâncime psihologică. Situat în descendența unor prozatori precum Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu și G. Călinescu, scriitorul continuă proza de investigație psihologică din perioada interbelică, formulele romanești tradiționale îmbinându-se în opera sa cu noile cuceriri ale prozei moderne. Confrații aparținând aceleiași familii spirituale (D.R. Popescu, Fănuș Neagu, Augustin Buzura, George Bălăiță, Ștefan Bănulescu) sunt apreciați, dar frica de epigonism generează o concurență literară ce duce la detașarea de contemporani. În concepția lui Constantin Țoiu, romanul se naște din cunoaștere, dintr-o experiență de viață fundamentală convertită în text, romancierul asumându-și rolul unui observator obiectiv al lumii în care trăiește. Această profesiune de credință ne explică, printre altele, de ce romanul „obsedantului deceniu“ a devenit romanul de conștiință al unei generații care a trăit din plin „teroarea istoriei“. Galeria cu viță sălbatică este un roman ce surprinde relațiile dintre individ și istorie într-un moment în care tăvălugul evenimentelor s-a năpustit asupra oamenilor, fără să țină cont de dramele individuale. Narațiunea reprezintă o sinteză de tradiție și inovație. Scriitorul nu este preocupat în primul rând de senzaționalul exterior, ci preferă să sondeze repercusiunile întâmplărilor asupra psihicului uman. Construcția epică este insolită. În centrul evenimentelor se găsește Chiril Merișor, a cărui poveste este reconstituită din confesiunile succesive ale mai multor martori creditabili. Fiind vorba despre un roman de idei, prozatorul alege un personaj simbolic, un intelectual ce devine martorul, protagonistul și victima întâmplărilor pe care le trăiește. Existența protagonistului este jalonată de două momente decisive: excluderea din partid în 1950 și pierderea jurnalului intim, gest cu consecințe nefaste ce va declanșa o nouă anchetare a personajului în 1958. Cele două întâmplări cruciale alcătuiesc pretextul unor profunde procese de conștiință, de-a lungul cărora Chiril încearcă să își păstreze inocența și caută să găsească drumul către adevărata sa identitate. Romanul are o structură aleatorie, numeroasele digresiuni adăugându-se în straturi succesive nucleului epic inițial. Un personaj insolit este paraliticul Isac Sumbasacu. Maladia acestuia se dovedește simbolică, personajul întruchipând imobilismul istoriei într-o anumită epocă. Pe de altă parte, infirmitatea lui fizică duce la o acuitate extrem de vie a gândirii. Isac este confesorul ce înregistrează mărturiile succesive ale personajelor. Asemenea lui Funes cel ce nu uită din narațiunea cu același titlu a lui Jorge-Luis Borges, el este înzestrat cu o memorie fabuloasă, dar încurcă datele, nu are darul de a le ordona, ceea ce explică structura proteică a romanului. Locuitorul contemplativ al galeriei este martorul evenimentelor pe care le-au trăit alții. Spre deosebire de Isac, care este doar comentatorul evenimentelor, Chiril, alter ego-ul său, este purtătorul unei perspective mobile asupra istoriei: „El se poate spune că încerca să fie, și era, câteodată, cel de-al doilea chip al Naratorului, trimis în lume ca să afle, să cunoască și, eventual, să judece. Un personaj având de astă dată minunata însușire a vieții, mersul…“ Deoarece eroii cărții manifestă o adevărată voluptate a confesiunii, simbolul central al romanului este galeria cu viță sălbatică. După cum aflăm din mărturisirile scriitorului, galeria este un confesional (în variantă laică) creat după tiparele celor din Catedrala San Marco din Veneția. Asemenea hanului sadovenian, este spațiul suprem al povestirii, identitatea celui care se confesează fiind camuflată de grilajul alcătuit de crengile de viță sălbatică. Altfel spus, galeria este un spațiu al autoflagelării psihice („loc de spus greșelile, de făcut penitențele“), un „penitenciar“ de conștiințe, iar romanul se transformă în psihanaliza unui penitent. Pentru a-și ilustra ideile, scriitorul alege niște personaje care resimt nevoia acută de a trăi exclusiv în lumea ideilor. Principala modalitate de expunere a faptelor (dar și a inițierii) rămâne dialogul socratic. De altfel, filosofii Greciei antice au lăsat niște urme adânci în formația intelectuală a lui Constantin Țoiu. Relația exemplară este cea care se stabilește între tânărul redactor Chiril Merișor și septuagenarul Hary Brummer. Păstrând în tabieturile sale de boem vestigiile unei epoci apuse, anticarul este maestrul spiritual care îl inițiază în tainele existenței pe ucenicul său. Prietenia celor doi se bazează atât pe comunitatea de idei, cât și pe instinctul de paternitate frustrat al lui Hary. Asemenea oricărui părinte, anticarul vede în existența odraslelor sale (Chiril este un copil spiritual) un bun prilej de a-și corecta propriul său destin. Raportul dintre cei doi este cel dintre filosof și ucenicul său. La șaptezeci de ani, acest „Socrate iudeu“ își reconsideră existența, reconsiderare senină, echilibrată, ferită de imixtiunea pasiunilor. u n alt personaj cu o psihologie complicată este Cavadia. Prin intermediul acestuia, scriitorul găsește o portiță prin care livrescul pătrunde destul de masiv în cartea sa. Nepot de episcop, el a cunoscut încă din tinerețe inițierea în tainele culturii. De altfel, intelectualii lui Constantin Țoiu își asumă și chiar își domină sub raport spiritual epoca în care trăiesc. Cultura nu se dovedește însă întotdeauna un avantaj, deoarece „imaginația este micul infern al fiecăruia“. Sau, așa cum spunea Camil Petrescu înainte cu câteva decenii, „câtă luciditate, atâta dramă“. Autorul știe să surprindă în pagini memorabile psihologia omului aflat într-un moment de criză a existenței sale. Chiar și recursul la jurnalul intim se dovedește un ochean întors prin care se poate privi înspre straturile profunde ale eului. Nevoia ținerii unui jurnal intim se explică prin „dorința de a înțelege și de a se înțelege pe sine, în mijlocul celorlalți, într-un moment când istoria solicită la maximum acest examen“. Romanul redă dilemele unui personaj „ce merge pe drumul violent al istoriei și al descoperirii adevărului“. O problematică gravă reclamă un stil pe măsură, unele propoziții având – la fel ca în proza lui Augustin Buzura – valoare aforistică. Iată câteva exemple în acest sens: „infernul este imaginația“, „iadul este sala proceselor de conștiință pe care ni le intentăm singuri“, adevărul este „o formă de răscolire dureroasă a conștiinței“ etc. În antiteză cu adevărații intelectuali sunt prezentați veleitarii, de felul lui Ariel Scarlat, Georgeoiu, Take Bunghez, Filfănescu ș.a., excelent prilej de a zugrăvi fauna literară a epocii. Epilogul cărții mai conține o idee profundă, prelucrată și de Mircea Eliade în nuvela Incognito la Buchenwald și de Eugen Jebeleanu în poemul Hanibal. Este vorba despre parabola forței care nu poate învinge spiritul. Sugestia rămâne valabilă chiar dacă Chiril devine o victimă a agresiunii compromisurilor, ieșirea din situația-limită în care l-a plasat confruntarea cu destinul potrivnic având loc în moarte. Finalul promite o regenerare simbolică. Apele purificatoare spală trecutul de toate păcatele lui, umanitatea trezindu-se la o nouă viață: „Totul redeveni curat. Totul lucea iarăși, ca după potop, când lumea trage dedesubt o linie și începe o viață nouă.“ Galeria cu viță sălbatică este o carte profundă, una din reușitele certe ale prozei românești postbelice. Spre deosebire de alte romane dedicate „obsedantului deceniu“, nu este un roman-frescă prin excelență, accentul deplasându-se dinspre substratul epic înspre zona mai fierbinte a ideilor și a conștiințelor.