După cum se știe, Uniunea Scriitorilor din România a fost înființată în anul 1908 sub numele de Societatea Scriitorilor Români, recunoscută ca „instituție de utilitate publică“, încă din primii ani de la constituire, de către cele două Camere ale Parlamentului, în timpul Guvernelor Carp și Maiorescu. Instituția de cultură a avut, de-a lungul istoriei, susținerea Guvernelor succesive indiferent de orientarea politică a acestora.
În timpul regimului comunist, activitatea și programele culturale ale Uniunii Scriitorilor au fost finanțate în întregime de stat. Începând cu anul 1950, Uniunea Scriitorilor a primit în folosință (în administrație) două sedii pentru a-și putea desfășura activitatea.
Unul a funcționat în Bd. Kiseleff nr. 10 , începând cu anul 1950, după ce, în 1948, colecția particulară de artă a lui Toma Stelian, adăpostită în această casă, a fost (odată cu cele ale tuturor muzeelor de artă din București, precum și ale tuturor colecțiilor particulare sau publice) trecută în administrația și posesia noului Muzeu de Artă al R.P.R. (aflat în Palatul Regal). În această clădire a funcționat pentru o vreme (1957) și Muzeul Național al Literaturii Române.
Imediat după cutremurul din 4 martie 1977, sediul Uniunii Scriitorilor din Bd. Kiseleff nr. 10 a fost evacuat în urma hotărârii venite urgent de la Cancelaria C.C. al P.C.R., evacuarea argumentându-se prin gravele avarii ale clădirii cauzate de marele cutremur. Implicit, era exclus și dreptul de folosință sau de administrație a clădirii. Evacuării din sediul din Kiseleff nu i-a urmat darea în folosință a unui alt sediu Uniunii Scriitorilor. În schimb, a urmat consolidarea acestei clădiri ce fusese administrată de Uniunea Scriitorilor începând cu anul 1950. După consolidarea ei și până în anii ’90, casa din Kiseleff nr. 10 a fost folosită ca… reședință diplomatică a ambasadorului irakian, după care a fost dată în folosință PSD ca sediu principal al partidului.
Personalul Uniunii Scriitorilor din acel sediu, după evacuare, a fost mutat în singura clădire ce rămăsese în administrația Uniunii Scriitorilor, unde mai putea funcționa întregul aparat administrativ și cultural: Casa Scriitorilor (Casa Monteoru) din Calea Victoriei 115, improprie ca suprafață și construcție pentru numărul mare de angajați care urma să i se adauge.
Pentru o mai bună înțelegere este nevoie de următoarele precizări:
În sediul din Bd. Kiseleff nr. 10 au funcționat, până la 4 martie 1977 următoarele servicii și cabinete:
– Cabinetul președintelui Uniunii Scriitorilor;
– Cabinetele vicepreședinților Uniunii Scriitorilor;
– Cabinetele secretarilor Uniunii Scriitorilor;
– Birourile serviciului de contabilitate;
– Birourile funcționarilor Caselor de Odihnă și Creație;
– Birourile funcționarilor serviciilor Drepturi de autor;
– Biroul juridic;
– Personalul administrativ;
– Personalul pentru relații externe și protocol;
– Casieria.
Relocarea numărului mare de angajați precum și găsirea de spații cât de cât adecvate funcționării serviciilor și cabinetelor din fosta clădire a fost o problemă care s-a rezolvat cu greu. În Casa Scriitorilor (Monteoru) funcționau: biblioteca, având un număr vast de volume și cărți de patrimoniu și sălile aferente de lectură cu donația de carte „Ion Marin Sadoveanu“, depozitele de publicații autohtone și internaționale, revista Secolul 20, cu birourile și redactorii respectivi, Sala Oglinzilor, unde aveau loc frecvent manifestări culturale și întruniri ale scriitorilor, restaurantul și cantina scriitorilor. Casa era un mic palat, cu obiecte valoroase, de la salonul japonez până la salonul Louis XIV, de la lustrele de cristal până la sobele din porțelan de Meissen, de la covoarele de Buhara până la piesele din auriul lemn de teak cu intarsii de sidef . O „bijuterie“ care nu fusese gândită și construită pentru încăperi destinate birourilor, așa că, până una alta, fiecare direcție a fost așezată pe unde s-a putut: contabilitatea, în camere neîncăpătoare ce se deschideau spre scărița ce urca în pod, tot în zona aceea și aparatul administrativ, precum și serviciul juridic, casieria într-o cămăruță de lângă dependințe pe un culoar, întreg serviciul de protocol și relații externe – în sala de lectură cu valoroasa donație „Ion Marin Sadoveanu“, secretarii Uniunii Scriitorilor, unul la parter, în altă sală de lectură a bibliotecii și celălalt, de fapt fără birou, în sala de ședințe de la etaj când nu erau ședințe… Biroul președintelui Uniunii Scriitorilor se afla în Salonul Japonez de lângă Sala Oglinzilor. Propriu-zis, erau improvizații de camere de lucru, nu putea fi vorba de personalizarea diverselor servicii care ar fi trebuit să aibă fiecare încăpere destinată. În totul, soluții improprii de nevoie…
Cunoscută mulți ani sub numele de Casa Scriito rilor, de fapt Casa Monteoru, a intrat în posesia ARLUS în 1945, donată de către fiica proprietarului Grigore Constantinescu Monteoru.
A urmat, apoi naționalizarea clădirii în 1948, iar în 1952 Casa Monteoru a devenit sediu al Uniunii Scriitorilor din România. În 1997, Primăria Municipiului București dădea casa în folosință Uniunii Scriitorilor pentru o perioadă de 49 de ani.
Dar norocul nu a durat prea mult. În 2010, Tribunalul București a decis ca imobilul să fie restituit „în natură“ moștenitoarei familiei Monteoru, deși Uniunea Scriitorilor își respectase toate obligațiile față de urmași care-i reveniseră conform actului de donație. Curtea de Apel a respins recursul ce a urmat. Decizia irevocabilă a fost aplicată. Până la data de 15 aprilie a acelui an Uniunea Scriitorilor trebuia să elibereze imobilul din Calea Victoriei 115.
Cum devenit Casa Vernescu sediu al Uniunii Scriitorilor din România
Impunătoarea clădire a fost achiziționată în 1886 de Gheorghe Dimitrie Vernescu, restaurată de arhitectul Ion Mincu între 1887-1889. Un palat în toată puterea cuvântului, de o frumusete rară, de mare eleganță și strălucire, cu vitralii, stucaturi aurite și oglinzi ca din povești. În 1944, palatul a fost rechiziționat de Armata Roșie care a distrus mare parte din picturile murale. După 1945, clădirea a fost preluată de Guvernul Petru Groza și a fost casă de protocol pentru diverse ministere, până în 1990.
După câte cunosc din acei ani, clădirea fusese restaurată, dar nefolosită, nefiind pe placul dictatorilor care nu agreau „lucrurile vechi“ (citiți casele, obiectele și mobilie rul de patrimoniu), cheia ei fiind predată Uniunii Scriitorilor în persoana președintelui Mircea Dinescu.
În anul 1990, primul gu vern de după 1989 prin persoana primului-ministru Petre Roman a dat Casa Vernescu în proprieta tea Uniunii Scriitorilor, ca un fel de dreptate, în schimbul se diului din Kiseleff din care fuse se evacuată în mod abuziv de către Cancelaria C.C. al P.C.R. în timpul dictaturii, fără atribuirea altei repartiții. Primul guvern necomunist de după 1989 a avut intenția și inițiase demersurile legale ca această clădire să poată deveni proprietatea Uniunii Scriitorilor și pentru că era vorba despre o casă neocupată deși restaurată pentru dictatorii care nu au vrut-o din motivele pe care le-am expus. Președintele Uniunii Scriitorilor, Mircea Dinescu (1989-1993) a luat hotărârea de a reda, odată cu primirea acestei clădiri din partea Guvernului de după 1989, drepturile Uniunii Scriitorilor de a funcționa într-un spațiu adecvat unei instituții de cultură, cum nu mai avusese decât până în 1977, când fusese evacuată din sediul aflat pe Bd. Kiseleff. Ca președinte al Uniunii Scriitorilor, Mircea Dinescu a instalat în noul sediu primit de la guvern întreg aparatul de servicii și cabinete ce funcționaseră până în 1977 în sediul din Kiseleff. Din ce îmi aduc aminte, în Casa Vernescu au început să funcționeze, odată cu acest act de dreptate, la parter, birourile de contabilitate, secția de protocol și relații externe, drepturile de autor și casieria, iar la etaj, cabinetele președintelui, ale secretarilor și tot acolo funcționa o sală de festivități. Era incredibil de frumos și respirabil. Scăpaserăm de înghesuiala pe care fuseserăm nevoiți să o suportăm timp de 12 ani în unicul sediu, micul palat Monteoru, e drept spectaculos, dar impropriu pentru o instituție diversificată administrativ și cultural.
A descumpănit, în anul 2000, Hotărârea de Guvern prin care s-a stabilit că imobilul este în proprietatea publică a statului, dar cei care nu doreau în niciun fel aplicarea drepturilor Uniunii Scriitorilor nu citiseră bine (sau se făcuseră că nu citesc) actul normativ din același an 2000 prin care imobilul era dat în folosință cu titlu gratuit Uniunii Scriitorilor pe o perioadă de 49 de ani.
Uniunea Scriitorilor pierzând, prin retrocedare, sediul din Casa Monteoru, urma să se mute în Casa Vernescu, care, iată, era ultima soluție de supraviețuire.
În ultimele decenii, Casa Vernescu a fost revendi cată în instanță de mai multe persoane din viața publică, dar judecătorii au respins demersurile, Casa Vernescu rămânând în proprietatea statului, concesionată pe o perioadă de 49 de ani Uniunii Scriitorilor din România.
Aceasta e istoria adevărată, pe care unii (mulți!) încearcă s-o rescrie, voind să distrugă Uniunea Scriitorilor, cea mai importantă instituție pentru cultura scrisă din România.