Tatăl meu
De pe dealuri înalte cu plopi aurii
dintr-un sat cu cărări bifurcate în
nouri
și fântâni mai adânci ca iadul
coboară
spre morocănosul oraș tatăl meu
tânăr
blestemat să fie mereu
chiriașul odăilor mici ale periferiilor
pe unde câinii latră la pisicile nopții
Norocul nu i-a tăiat calea vreodată
umbra lui s-a șters de pe ziduri
deși s-a rugat la Măicuța de Seară
sătul să nu fie de orice trudă
Viața s-a năpustit asupra lui
și el răspunde printre lacrimi
cântând la banjou
„Ave Maria“ gândind fericirea
Anonim
a viețuit nu prea vesel nu prea trist
bunul meu tată nedespărțit
de biblioteca lui argintie
puțin ruginită mereu reparată
cu care zilnic ocolea pământul.