Cei mai mulți oameni trăiesc, pur și simplu, în virtutea inerției. Ei se lasă prinși de fluxul timpului, consumându-și experiența proprie într-un fel de derivă, fără prea multă implicare, mulțumindu-se cu ceea ce li se oferă, fără ca, la rândul lor, să dăruiască prea mult. Fără îndoială că suntem captivii, fără ieșire biologică, ai unei secvențe de istorie. Ne petrecem viața în timpul dat, empatizând cu el, asimilând amprentele lui. Avem, totuși, posibilitatea, prin voință, prin ceea ce facem, să ne transcendem condiția, să ieșim din timpul vremelnic. Este vorba, într-un fel, și despre antica luptă cu destinul. Pe de altă parte, timpul are aspecte multiple, dintre care le evidențiem pe cele matriceale: timpul interior și timpul social.
Domnul Gheorghe Grigurcu împlinește o vârstă frumoasă, plină cu întâmplări biografice sau livrești, trăind, azi, retras în mirifica geografie a Gorjului, locuind alternativ în orașele Târgu Jiu și Târgu Cărbunești. Dar a avut, mai ales într-o primă perioadă a existenței, un traseu destul de sinuos și de dramatic. S-a născut la Soroca (în România interbelică întregită), după care, în 1940, la vârsta de trei ani, din cauza evenimentelor care au schimbat istoria firească a țării, s-a refugiat, împreună cu familia, la Gheorgheni. În același an, urmare a Dictatului de la Viena, s-au stabilit la Târgu Jiu. În 1941, s-au reîntors la Soroca, pentru ca, peste trei ani, să revină pe meleagurile gorjene. În anul 1950, și-a schimbat domiciliul la Oradea, unde a urmat cursurile Liceului „Emanoil Gojdu“. Un trimestru, în 1954, a fost student al Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu“ din București (instituție formată după modelul Institutului de Literatură „Maxim Gorki“ din Moscova), de unde a fost exclus pentru că a îndrăz nit să viziteze unele personalități interzise, pe Tudor Arghezi și pe Ecaterina-Bălăcioiu Lovinescu, soția marelui critic. Dar, în 1958, a absolvit, la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj, cursurile Facultății de Filologie. S-a reîntors la Oradea, su portând o vreme asprimile unei condiții materiale nesigure, după care a urmat un moment salutar, angajarea ca redactor la revista Familia, reînființată în 1965 (seria a V-a). Din cauza hărțuielilor secreta rului de redacție și invocându-se și motive politice, este obligat să părăsească revista. Se va întoarce la Târgu Jiu, pe care nu-l va mai părăsi. Va fi însă monitorizat permanent de instituțiile represive comuniste. După 1990, va fi redactor și director al mai multor reviste, Viața Românească, Dreptatea literară, Columna, Acolada.
Domnul Gheorghe Grigurcu a găsit, cu siguranță, soluția menită a surclasa constrângerile timpului și ale societății. Aceasta s-a datorat harului literar, muncii perseverente, demnității, consec venței principiale, lipsei de vanitate (am spune chiar manifestării unui temperament discret, rezervat), dragostea de viață, pentru semeni (pentru creație). Într-una dintre discuțiile pe care le-am purtat, mi-a mărturisit, surprinzându-mă, că și-ar dori să nu fi scris nimic, să fi fost în întregime contemplativ, un cogitabund. Adică un martor, un reflector, rămânând în abstract, neimplicându-se în experiență. Contemplația este o stare poetică, lipsită de cuvinte, sau, mai degrabă, o vorbire interioară. În realitate, domnul Grigurcu reprezintă un stadiu dicotomic, idealist în poezie și analist în critica literară. În fond, este un perfecționist, aspirând, căutând puritatea platonică, imuabili tatea ideii. În publicistică, a fost condus de opțiunea pentru exigența morală, iar în memorialistică de cea pentru căutarea valorilor înțelepciunii. Face continuu exercițiul aprofundării realității, explorând, relevând sensuri, traduceri, interpretări.
O altă temă a convorbirilor noastre s-a ocupat de onestitatea activității de scriitor, și anume de poziția acestuia față de propriul scris. Este scrisul o formă de idolatrie? Se cade să spunem că scrisul este totul în viața noastră, că devine icoana la care ne închinăm? Autorul poate fi absolvit de încălcarea preceptelor morale? Domnul Grigurcu face dis tincția între confesiunea ficțională din literatură și taina spovedaniei adresată prin duhovnic lui Dumnezeu. Prima este publică, a doua este perso nală. Scrisul are funcții, se implică, umanizează omul prin cultură, are rol formativ. Literatura, ca și celelalte arte, amplifică și nuanțează dimen siunile sensibile, armonizează tendințele contra dictorii, îmbună tățește calitatea vieții.
Ca poligraf, deci, s-a consacrat poeziei, criticii și istoriei literare, publicisticii, memorialisticii. Într-o așezare a preferinței, dar și ierarhică, poezia este considerată prioritară, având o co respondență cu transcendentul. Lirica domnului Grigurcu este diferită de cea a generației șaize ciste, căreia îi aparține cronologic – definibilă, mai corect, ca neomodernistă, însă nici în această denominare nu-i putem găsi predecesori în perioada interbelică, pe care să-i continue. Poezia sa, cu trăsături specifice, pare un caleidoscop (nesfârșit) de imagini foarte rafinate, care recompun (prin proiecție în lumea exterioară) un chip interior, alcătuit din senzații, idei, sentimente, impresii, emoții, esențializate, funcționale. Astfel, ceea ce părea temporar, subiectiv, capătă dimensiuni durabile. Textele, de mici dimensiuni, demonstrează o mare bogăție de imaginație, sensibilitate, o reacție meditativă, decriptări culturale. Titlul volumului de debut, Un trandafir învață matematica, este elocvent pentru viziunea autorului: frumusețea naturală trebuie gândită, îmblânzită (umanizată). Formele mici, gesturile, fragranțele capătă relevanță prin spiritualizare, își găsesc soluțiile în reflecție. Stilistica rafinată, metafora, rezonanța în cuget, asocierile insolite sunt cărți de identitate. Poezia recuperată din toate formele realității, manifestată la tot pasul, izbucnită din existent, este chiar un mod de a fi al autorului
Poetul Gheorghe Grigurcu crede că, de regulă, un artist trebuie să dețină și criteriile care produc valoarea demersului său, să aibă intuiție și luciditate critică. Ucenicia și-a făcut-o în redacția revistei Familia, unde avea și sarcina de a susține cronica literară, calitate pe care a extins-o, apoi, la mai toate revistele notabile. Și în cadrul acestei competențe, nivelul de performanță s-a dovedit foarte ridicat, analistul devenind una dintre vocile cele mai autorizate. Și-a păstrat eleganța discursu lui și exactitatea ideilor, adăugând perspicacitate hermeneutică, suplețe interpretativă. Critica literară este și ea o formă de creație. Dar criticul Gheorghe Grigurcu și-a început activitatea cu o carte de exegeză, Miron Pompiliu și Junimea, urmată, după o vreme, de o alta, Bacovia – un antisentimental. De altfel, domnia-sa consideră că între istoria lite rară și critica literară există afinități, una implicând-o firesc pe cealaltă. S-a ocupat de comentarea numai a cărților de poezie și de critică literară. După 1989, a susținut necesitatea unei revizuiri a judecăților critice, în funcție de criteriile valorii estetice. A scris despre autori exponențiali, dar și despre cei aflați la început de drum. Și-a mani festat, nu de puține ori, spiritul polemic. Cărțile sale de critică literară alcătuiesc o reală istorie nestructurată a poeziei românești.
Transformând factologicul în esențe, inte resat de latura morală, indispensabilă condiției umane, domnul Grigurcu a publicat și afo risme, sub forma unor notații meditative, a unor apoftegme pline de miez, a unor interogaţii și exclamaţii, însoțite de citate expresive. Forma lor este una destinsă, flexibilă.
În ultimul timp, suntem impresionați de jur nalul prodigios, elaborat de-a lungul multor ani, alcătuit din impresii, judecăți, citate din reviste, din cărți, comentarii, reflecții dintre cele mai diverse. Este și aceasta, așa cum ne-a obișnuit, o carte eseistică, în care sunt implicați numeroși scriitori și filosofi de diferite naționalități, din dife rite perioade istorice. Sunt dezbateri etice, culturale, dar și evocări ale unor momente bio grafice, gânduri despre existență, despre scris, despre relația cu Dumnezeu. Diaristul poartă discuții, nu întotdeauna concordante, cu A.E. (Alter Ego). El este un moralist omenos, tratând lumea cu înțe legere, descoperind-o, descoperindu-se pe sine, înlesnind accesul la mai buna înțelegere a operei sale.
Scriitorul a fost dublat, după Revoluție, de un avizat, fervent publicist, exercitându-și, astfel, îndatorirea civică de care nu putuse beneficia în perioada comunistă. Textele, apărute în special în ziarele Dreptatea și România liberă, scrutează viața publică a unei țări convulsionate, aflate încă în derivă, reflectând, comentând evenimente politice, sociale, econo mice, culturale. Primează aspectul polemic, angajamentul civic, în intenția unei educații sociale. Sunt iro nizate, satirizate vicii, spectacolul politic grotesc, personaje frivole, caricaturizate, o lume balcanică. Scrisul său nu coboară ștacheta artistică nici în atari situații.
Omul Grigurcu este unul special, prietenos, modest, mărinimos, ospitalier. Având o mare bogăție sufletească. Lipsit total de infatuare. Dominat de spiritul dreptății. Un bun sfătuitor, având încredere în oameni, știind drumul către adevăr, având o voce caldă, fiind înțelegător cu neînțelegerea celorlalți. Iubind ființele neaju torate. Iubind animalele. Contemplând ceea ce citește și ceea ce scrie. Viața sa a fost dedicată în întregime creației, convertită în logos.
La mulți ani cu sănătate, cu bucurii, domnule Gheorghe Grigurcu!