O pagină din relațiile culturale româno-norvegiene scrie Ion Cristofor cu antologia bilingvă din poezia sa, cuprinzând versuri apărute în volume între anii 1980 și până în prezent, la recentul Pește de sticlă (2024). Poet aflat înaintea sau poate în afara timpului său, în sensul că scrie o poezie de tip neomodernist, redevabilă unei epoci care privilegia exprimarea metaforică, dar cu inserții postmoderne, de sarcasm ce se poate transforma uneori în melancolie, Ion Cristofor a fost plasat de critica și istoria literară „între două lumi“, neaparținând pe deplin niciuneia. Pe de altă parte, poetul este dublat de un cercetător al exilului românesc, după cum o probează teza de doctorat despre scriitorul Aron Cotruș (2001) sau activitatea de redactor-șef al revistei Conexiuni culturale de la Ohio, SUA (din 2021).
Antologia Hoinar printre flori de foc studiază diferite tipuri de despărțiri, de (auto)exilări; poetul poate fi direct – „precum rândunelele/ ostenite pe mări/ revin în patrie/ te întorci/ la liniștea ta“ (Precum rândunelele) – sau poate fi interesat de alte tipuri de călătorii, de emigrări, nu doar pe orizontală: „Să privești la versurile scrise de tine în/ tinerețe/ E ca și când ți-ai admira/ propriul cap/ ghilotinat/ și pus într-un borcan cu alcool/ pe masa de scris“. Versurile din tinerețe, poemul pe care l-am citat integral, este totodată și un poem ce poate caracteriza, despre un anumit confort al scrisului („masa de scris“), precum și despre latura sa neapărat revoluționară, căreia i se opune doar, drastic – dar memorabil – „ghilotina“.
În aceste peregrinări mai pot fi întâlnite „sufletele tinerilor soldați“, Unchiul Vasile („mort la coasă/ acum câteva decenii“) sau lamentări de felul „m-au părăsit toate femeile/ pe care le-am iubit în tinerețe“ (În pragul toamnei).
Peștele de sticlă, volumul din care este cel mai mult antologat în norvegiană, ocupând mai mult de jumătate din aceste pagini, explorează zonele kitschului în gândire și simțire, uneori mixând asemenea DJ-ilor sunete și fraze muzicale în spirit autoironic, doar „istoria se repetă/ ca poeziile tale trase la indigo“ (La indigo) – alteori studiind formulări și expresivități de topică. Semnificativă prin valoarea sa de tip explicativ, didactic, este poezia Mihai Eminescu, unde protagonistul, „exasperat de căldura și de corupția/ din București/ în iunie 1889 […] și-a luat masca mortuară sub braț și a plecat“. Traducerea în norvegiană are și o notă de subsol despre poet, din care reiese că este vorba de un „skald“ național, care a scris, de asemenea, și proză și a făcut și jurnalism.
Hoinar printre flori de foc este un titlu care are o semnificație unilaterală în norvegiană, după cum ne asigură traducătoarea Raluca-Daniela Duinea în „Prefața“ antologiei: în română, titlul „face aluzie atât la florile de mac […], cât și la scânteile sau micile particule provenite în urma unui foc deschis“ – pe când în norvegiană „ildblomster“ „surprinde cel de-al doilea sens al sintagmei“, așadar restrânge polisemantismul presupus de română. Sintagmă de certă descendență celaniană, care se păstrează indiferent de transpunerile într-o limbă sau alta, „florile de foc“ printre care hălăduiește Ion Cristofor, sunt, în contextul acestui volum, tipuri de poezie, de expresivități: poezia În Turcia – se dedică poetei contemporane Ayten Mutlu; „Îngeri rătăciți“ evocă „la marginea marelui oraș/ o ceată de îngeri rătăciți“, urmăriți de „ospătarii de la MacDonald’s“, transliterare contemporană a sunetelor blagiene, într-o veritabilă colecție personală de poeți și de poezie.
Inspirata idee a transpunerii într-o limbă nordică asigură poeziei de ieri și de astăzi un loc recunoscut în clasificarea bibliotecilor, care poate fi apreciat, în primul rând, cultural, apoi literar.