Cristian Pătrășconiu: Cum s-a schimbat, în timp, relația dumneavoastră cu poezia? Mai exact: s-a schimbat în mod esențial?
Vasile Dan: Nu cred că am scris în mai multe feluri poezie. Cunosc, și nu puțini autori, unii intrați cu brio în istoria literaturii, care, da, au abordat stiluri diferite. Uneori, așa și așa. Alteori, redutabilă. Bunăoară, Ion/Ioan Alexandru. A început ca un poet cu un suflu puternic neoexpresionist în cele cinci cărți ale sale de început, excepționale, de la Cum să vă spun pînă la Infernul discutabil, ca apoi să treacă la cele retorice, imnografice și declamativ religioase. Ce-i drept, semnînd cu prenumele ușor schimbat: Ioan. Sau la Adrian Păunescu, care a debutat cu Ultrasentimente și Mieii primi, căci voia să se apropie de Nichita Stănescu printr-o poezie ingenioasă, subtilă și șocantă în expresie, ca apoi să-l întîlnim masiv în cele așa-zisele „poezii sociale“ sau, altele, pe față erotic asumate, multe cîntate azi cu patos de interpreți de muzică folk și gustată de ascultători așijderea. Lasă că nici Nichita, cel de la debut, nu-i chiar Nichita Stănescu cel din 11 elegii. Totuși, la Nichita, în volumele de început exista sămînța vie din cel consacrat și inconfundabil în expresie și idei. Mulți au mers pe două sau chiar mai multe cărări stilistice. Era un semn al indeciziei? Al opțiunii? Sau o derută, o lipsă de identitate interioară certă? Încă negăsită? Sau, de ce nu, o disponibilitate reală de a scrie în mai multe registre.
Revenind la întrebare, la propria mea devenire lirică, nu cred că am avut mai multe opțiuni decît cea în care mă găsesc și astăzi. Sînt, cum s-ar zice, monocord. E drept, una dintre poeziile mele de început, dacă nu chiar prima, Mit, publicată în 1968 în revista studențească Amfiteatru, condusă de cei mai vizibili și chiar iubiți scriitori tineri ai momentului acela – Ion Alexandru, Ana Blandiana și Adrian Păunescu –, chiar în pagina dedicată „Poeziei de astăzi a Clujului“, a fost o excepție. În acea pagină publica viitoarea, cunoscuta și recunoscuta grupare de poeți de la Echinox-ul clujean condus de tînărul pe atunci poet și asistent universtiar Ion Pop: adică Adrian Popescu, Ion Mircea, Eugen Uricaru (era și poet), Petru M. Haș, Dinu Flămând. Pe mine m-au introdus în pagină – șocant pentru ei, dar și pentru mine – eram doar un elev, iar ei deja studenți și autori cu un început de aură în Cluj, și nu numai. Dar să revin la poezia Mit, că aici vreau să ajung. Era una de suflu neoexpresionist, așa cum scriau atunci mai toți poeții șaizeciști, în fond și ei niște tineri încă în floarea vîrstei: Ion Alexandru, Ana Blandiana, Gheorghe Pituț. Mai toți de școală ardeleană. Poezia mea era de o inocență crudă, mimetic neoexpresionistă. Nu am mai republicat-o niciodată niciunde, nici în reviste literare, nici în vreo carte tipărită. O reproduc acum, spre a se vedea, eventual, un drum început și repede părăsit, dar și, probabil, ceva promisiune: „Negru văzduhul fermentează gros/ Sub poartă arde piatra în somn primordial/ Cîinele tată luna a ros/ Bolnavi bătrînii s-au mutat în deal.// Mîine pădurea lemnu-și va coace/ Se vor scula bărbații sănătoși/ Prădat de apă cerul se va stoarce/ Femeile vor naște prunci frumoși.// Durăm pe-așezăminte statui de oseminte,/ Un os frumos e-un zbor sedimentat/ Înăbușind cu gurile ca-ntr-un izvor fierbinte/ Pe care zîne tinere l-au fermecat.“ Nici în volumul de debut (Priveliștile, 1977), nici în cele care au urmat nu am mai testat direcția neoexpresionistă a versului. Explicația a fost opțiunea irezistibilă pentru noua formulă poetică vizibilă și azi. Am intrat avid, fascinat în jocul ei liric incipient și seducător. Cu unii poeții echinoxiști am legat durabile, pînă astăzi, prietenii: cu Adrian Popescu și Ion Mircea, bunăoară. Aici, în acest mediu febril intelectual, i-am întîlnit pe alți doi viitori, importanți scriitori, pe atunci și ei elevi în clasele terminale la alt liceu clujean, „Gheorghe Șincai“: Alexandru Cistelecan și Virgil Podoabă. Dacă îmi amintesc bine, Cistelecan scria și el pe atunci poezie.
Ce declanșează, de obicei, începutul unei poem: o imagine, o idee, o stare?
Scriu și febril, și greu, și pripit, în picioare cu pix și hîrtie la îndemînă, spontan și, apoi, tăind nemilos sau adăugînd. Apoi sfîșiind totul.
Oare poezia trebuie „înțeleasă“ sau mai degrabă trăită?
Poezia autentică produce instant o stare de șoc. O neașteptată iluminare. Apar brusc nevăzutele, cum s-ar zice. Expresia unei poezii bune noi este amprenta ta după ce ai piedut-o. Cea pe care pui apăsat degetul, ca mai demult o semnătură. Poezia adevărată este, da, revelație prin cuvînt, un blitz, o imortalizare a clipei.
Ce teme revin obsesiv în lirica dumneavoastră și de ce? Există o temă anume sau o stare care vă urmărește de la o carte la alta?
Nu scriu cu „temă“. Tema în poezie e, pur și simplu, un intrus. E superfluă. Poezia vine singură cuc. Neanunțată. Pe care instant o prinzi din zbor. Sau întorcînd capul. Fragilitatea lui „a fi“ e singura temă neexplicită. Fragilitatea lui „a fi“ pendulează între extaz și anxietate existențială.
Vă percepeți ca aparținând unei generații literare sau v-ați simțit mai degrabă un poet „singular“?
La noi ideea de „generație“ a devenit o formă mascată de afirmare, de luptă literară. De regulă, împotriva generației precedente. Care, musai, trebuie anihilată. Aceasta fiind calificată ca o falangă literară obosită, retardată. Dar mai mult: ideea de generație literară a devenit o formă de legitimare a unei generații biologice, cu legături prea slabe sau doar închipuite cu literatura. A unei puzderii de nume fără nicio personalitate, la grămadă, potrivit doar datelor din buletin. În fine, eu nu am simțit niciodată că aparțin unei generații anume, nu m-am sprijinit pe asta, nu m-am mîndrit cu asta precum cu un steag în război. Nu m-am ascuns după datele cărții de identitate ca să-mi impun poezia. Deși, ca vîrstă, mulțumesc, am fost nu o dată atașat. Dimpotrivă, cred în poeții solitari, pe cont propriu cum s-ar spune. Să-i numesc pe cîțiva dintre ei, din aceast uimitor arhipelag liric: Mircea Ivănescu, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Angela Marinescu, Petre Stoica, Daniel Turcea.
Ce autori români sau străini v-au influențat decisiv?
Români: Blaga. L-am descoperit șocat în anii terminali de liceu, cînd Lucian Blaga nu era încă integral reeditat (1967-1968). Citindu-l, firește, în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Era încă la fondul secret. Nu doar filosofia lui, ci și primele lui cărți de poezie din interbelic erau la fondul secret. Pe atunci pozam într-un adolescent închipuit, tobă de poezie clasică. Pe Eminescu îl știam pe de rost. El, poezia lui, nu lăsa loc în mintea mea de atunci, altui poet, altui fel de poezie. Eufonică, dumnezeiește în sunet, cu idei cutremurătoare, cu tranzitivitate directă pe suflet. Și, deodată, vine, de niciunde, Blaga, gol, parcă fără podoabele intrinseci poeziei: el scrie în vers alb, în vers liber, cu volute generoase, ascuns prin metafore, subtil metafizic. Tulburător. Dintr-odată, parcă a căzut tot cerul literar pe capul meu. A fost prima mea răscruce de drum în întîlnirea poeziei. Apoi, desigur, a venit și poezia nouă, cea proaspăt editată. Mirosind încă a cerneală tipografică. Cea din „Colecția Lucefărul“, cea a vestitei, explozivei generații șaizeci: Nichita Stănescu, Ion Alexandru, Ana Blandiana, Cezar Baltag, poeții noi, deja numiți. Citeam însetat poezie, proaspăt editată în limba română în anii aceia, ai „micii liberalizări“ – 1967-1970. Uneori cîte o carte întreagă, în picioare, ca la biserică, de pe pultul marii librării a Universității. Nu aveam, firește, prea mulți bani. Editările veneau însă în avalanșă. Mai am și acum în bibliotecă, sub ochii mei, unele dintre ele. Apoi au venit generos mari poeți străini, traduși în română sau în ediții bilingve: Salvatore Quasimodo, Giuseppe Ungaretti, Federico Garcia Lorca, Guillaume Apollinaire, Paul Éluard… Dacă ar apărea astăzi, chiar în condițiile incredibil de elegante de atunci, tot nu cred că ar mai avea atîția cititori ca atunci. Era o febră a lecturii.
Ce provocări majore vedeți în promovarea literaturii de astăzi?
Trăim o criză a culturii scrise și a lecturii ei, fără precedent, ce a contaminat parcă toate generațiile în viață de astăzi, nu doar cea tînără. Sîntem confiscați fără rest de verbul „a avea“. Uităm că noi trăim, de cînd ne naștem, sub amenințarea limitei: biologică, lingvistică, cul turală, geografică, istorică, social-politică, afectivă, temperamentală, de gen etc. etc. Nu putem să o depășim altfel decît prin ficțiune. Prin literatură. Literatura a fost, și cred că va fi în continuare indispensabilă omului. Ea ne dă bucuria sau măcar speranța de a trăi. De a trăi dincolo de limita personală.
Particular, cum spuneam, azi nu se mai gustă, nu se mai promovează literatura. Iar cînd totuși timid se face, nu ea contează, ci vanitatea, imaginea edulcorată a autorilor ei. Lupta se dă, altfel spus, doar între generații, iar nu pentru calitatea, valoarea unei opere scrise. E o foame stupidă și vulgară pentru vizibilitate publică. Una, desigur, inutilă în afara argumentului – singurul valabil – al operei.
În poezie, ești ceea ce: a) gândești? b) simți? c) visezi?
Nu știu. Nu m-am gîndit la asta cînd scriu. Cred, însă, că mai simplu sau mai subtil, toate trei deodată. Plus o cheie a relației tale, în acel moment, o cheie a realității în care stărui. Și pe care, scriind, nici nu-ți dai seama, o pozezi.
Care credeți că mai este rolul poetului în societatea de astăzi?
Care este rolul poetului în societatea de astăzi? Mă faceți să rîd, dragă Cristian Pătrășconiu. Peste literatură în general, nu doar la noi, s-a lăsat o ceață istorică grea. Cred că una fără precedent. Literatura nu mai e o cauză a spiritului. Desigur, cea mai lovită e poezia. Trăim, generațiile de acum, într-o materialitate apăsătoare. Generația de azi are un deficit fără precedent în gustul pentru poezie. Cred că mai mult: un dezgust. Unii răspund în scris ca atare. Nu-i recomand, prea tare, niciunui poet, de altfel admirabil, să se laude prea mult cu vocația lui. I-ar rîde în nas: omul politic, omul de afaceri, omul mediului de sănătate, omul ultraprofesionalizat în științe inimaginabile pînă nu demult, în AI. Poeții par, totuși, niște ghiocei plăpînzi într-un ger istoric. Dar ei pot să-i facă mai luminați la chip prin arătare pe cei dotați azi cu orice, nu însă și cu fior liric. Fără de care uită cine sînt. Rămîn întrebările: de ce? Pînă cînd?
Așadar, sînt sceptic că poetul are un rol profitabil, și pentru el și pentru societate, astăzi. Dar a avut vreodată? Firește, dacă excludem textele imnice cu caracter politic, mobilizator, militant etc. etc. Dar aceste texte nu prea sînt ținute minte de criticii literari adevărați, de istoriile literare, de eseurile exigente în identificarea și cuantificarea poeziei. Apoi, Poezia – da, cu majusculă! – mai mult decît oricare alt gen literar este exclusiv, poate chiar în primul rînd, a autorului ei, în sensul cel mai admirativ. Că se face un transfer empatic mai degrabă sau mai tîrziu spre gustul public, poate fi adevărat. Așa cum se poate ca ea să rămînă pe veci a autorului, să fie descoperită tîrziu sau foarte tîrziu, peste generații, însă cu aceeași uimire și apreciere superlativă precum atunci cînd a fost scrisă. O poezie bună se și recunoaște după aceasta, ea nu prinde niciodată rugină, oricît de îngropată ar fi în vreme. Apoi, ea mai are, ca orice formă de artă adevărată, o calitate: e definitiv și total a celui ce o citește și și-o apropriază. Poetul adevărat dă totul ca să se îmbogățească pe sine. Societatea, cel mult, îi ia această formă de artă, uneori mulțumindu-i.
E cool să fii poet sau e ceva marginal?
E al naibii de cool! Poți să-i dai, dacă-l întîlnești, o cafea și ceva absint. Și să te lauzi apoi de întîmplare. Vorbind mai grav, într-o lume nebună, exclusiv consumeristă, a foamei după „a avea“, și nu pentru „a fi“, stăruința exasperantă a poetului „să fie“ este percepută între ciudățenie suspectă, patologie și histrionism. Nu e cool deloc astăzi să fii poet. Fără vorbe mari: a fi poet astăzi, mai mult decît ieri (dar niciodată n-a fost complet altfel, să fim sinceri) înseamnă, crud spus, să-ți arzi pînă la epuizare confortul vieții – care-i un scop totuși legitim –, în folosul unei epuizări interogative ce nu se mai termină, și nu se mai termină.
Să spunem direct: credeți că poezia mai are putere de a schimba ceva esențial, ceva adânc în oameni?
Să spunem tot direct: nu a avut niciodată această putere. Nici nu cred că și-a propus asta. Poezia a fost, este și va fi altceva. Este o stare fericită de suspendare a unui curs de viață liniar, anost, profitabil, voios, trist, insuportabil. Ea face lumină în jur, chiar ziua în amiaza mare. Merită, îți zici atunci. Chiar merită să trăiesc.
Este poezia o formă de rezistență? Într-o societate dominată de discursuri ale utilitarismului, ale pragmatismului meschin…
Cînd scriu am gijă să nu mă raportez la această societate. Sînt poeți, unii excepționali, care nu pot să nu se raporteze la ea. Cunosc unul, și nu-i oricine: Mircea Dinescu.
Poezia nu este deloc „o formă de rezistență“. Nimic mai ușor de înlăturat decît ea, poezia. Asta și fiindcă la poezie nu se poate ajunge decît citind-o. Sau, uneori, ascultînd-o. Poezia este o ardere de tot, un autodafe al autorului ei. Dacă-o citești și ai atins-o în înțelesul ei, atunci arzi cu ea, cititorule. Apropo de literatură în general: scriitorul adevărat nu are niciodată concediu de la ea, de la literatură. Ce-i drept, aceasta nici nu-l plătește. El se află doar în două ipostaze existențiale: ori e în travaliul creației, ori e lehuz.
Ce vă bucură și ce vă îngrijorează în lumea literară de astăzi?
Nu mă bucură că aproape nimeni nu mai citește astăzi. Nu doar poezie: nimic! Sau să-mi relativizez puțin spusa: „mainimic“-ul, cum îi zicea un poet adevărat, Ioan Moldovan, ultimul director al revistei Familia. Știți ce a devenit astăzi revista Familia, cea în care Iosif Vulcan l-a descoperit, și publicat, și nășit, dîndu-i numele și prenumele noi, cele de astăzi, lui Mihai Eminescu? Singura revistă a timpului care după ce-l publica pe tînărul Eminescu îi trimitea acestuia, dintr-o altă țară atunci, bani? Familia este astăzi o Foaie a Bibliotecii județene din Oradea, iar cei trei redactori noi ai ei, bibliotecari. Și revista Arca a înfruntat același „dar“ spre a scăpa de coșmarul finanțării ei, mereu pus în discuție de către administrația locală. Noi am riscat totul, preferînd în schimb libertatea de editare a revistei. Așa că am rămas, cel puțin deocamdată, „nepromovați oficial“.
În fine. Trăim vremuri interesante: uneori, mai ales la întîlniri literare, și încă de înalt nivel, unde participă nume reale ale literaturii de astăzi, cînd se întîmplă lucruri uimitoare: cititorii de astăzi sînt mai rari decît poeții. Nisipul clepsidrei literaturii s-a întors parcă cu fundul în sus.
Totuși, mă bucură supraviețuirea solitară și încăpățînată a cîte unui poet pur-sînge.
Dacă ar fi să vă descrieți poezia într-o singură propoziție, care ar fi aceea?
Răspund cu plăcere amintindu-mi de o poezie din junețe, pe care n-am publicat-o niciunde, pe care am rătăcit-o pur și simplu, și de care odată, brusc, mi-am adus aminte. Eram la Iași, acum vreo trei ani, la Festivalul de literatură „Scriitorul anului“. La un moment dat am fost invitați să rostim cîte o poezie. Nu aveam însă la mine niciuna. Deodată mi-a revenit uimitor și salvator în minte poezia juneții mele. Fiecare vers poate fi o definiție, așa cum îmi cereți.
Iată una: o oglindă spartă într-un număr indefinit de cioburi, uitată pe-un drum vechi, în sfîrșit regăsit. Dar aș răspunde mai bine poate, cum spuneam, printr-un poem antifrazic inocent dintr-un moment, așijderea al evoluției mele: „Poezia nu e ziua a șaptea așa cum s-a spus./ Poezia e o zi de lucru./ Poezia nu e o zi de lucru așa cum s-a spus./ Poezia e o zi de încercare/ din care numai printr-o minune poți ieși./ Poezia nu a folosit niciodată la nimic./ Ea e și nu e./ Ochiul care-o privește e întotdeauna închis./ Gura care-o rostește, mută./ Mîna care-o atinge, neîndemînatică./ Poezia se scurge încet, încet pe obraz arzînd./ Arzînd de la gură la ochi.“
Cât de mult intră realitatea cotidiană în poemele dumneavoastră? Până unde îi dați voie să o facă?
Nu intră decît pe gaura cheii. Cheia bunei lecturi, adică. Realitatea nu are poezie. Nici proza. Nici, chiar, teatrul. Poate ascunse. Pitite după cele mai neașteptate colțuri.
Ce pierde poezia când încearcă să fie actuală/prea actuală?
Se pierde instant pe sine. Realitatea trăită este doar un război perpetuu, invizibil sau un dezmăț nerușinat. Poetul, scriitorul e cel care le vede din foișorul lui solitar.
Ce ar trebui să apere poezia cu orice preț?
Poezia nu ar trebui să apere pe nimeni. Nici măcar pe ea însăși, deși e cea mai vulnerabilă floare a vieții. Dacă e poezie, celelalte, toate, dintr-odată chiar sînt adevărate.
Tăcerea face parte din poezie. Nu e o întrebare, e o afirmație. Cum navigați „tăcerea“ în poezia dumneavoastră?
Tăcerea este însărcinată întotdeauna cu poezie. Din ea, și numai din ea se va naște adevărata poezie.
Cât este luciditate și cât credeți că este abandon în actul scrierii?
Nu m-am gîndit niciodată dacă ceea ce scriu, adică o poezie – este fructul unei gîndiri lucide, logice. Dimpotrivă, ador să încurc logica. Să o pun la încercare. Să o întorc ca pe o mănușă pe dos. Cît privește abandonul: cînd scrii, totul se concen trează în cele scrise. Se poate spune și așa: un abandon. Căci în poezie nu poți să fii doar un pic poet. Nu poți să-ți oferi, la nevoie retragere, rezerva pentru un confort social, profesional. E, spuneam, o ardere de tot. O mistuire de sine. Singura fereastră pe care trebuie să o spargi, să intre lumina, aerul proaspăt, căldura, soarele și toate celelalte, e, desigur, poezia. Așa, cu toată fragilitatea ei aparentă, pare nespus de puternică. E firul de trestie supraviețuitor, pascalian, în furtună.
Ce relație are poezia dumneavoastră cu timpul: îl conservă, îl sfidează sau îl vindecă?
Cînd scriu nu doar cred, dar chiar știu asta, mi se oprește ceasul. Cum s-ar zice, sînt în afara timpului. N-are decît să alerge prostește după mine. Nimic mai spectaculos decît densitatea temporală a unui vers bun, proaspăt scris. De aceea poezia nu-i vremelnică. Ea are densitate temporală în chiar frumusețea sau puterea ei de expresie.
Ce v-ar plăcea ca un cititor tânăr să descopere prima dată în poezia pe care o scrieți?
Să descopere limba ei. Limba poeziei. De aceea atîția și atîția nu citesc poezie, fiindcă nu-i înțeleg limba. Deși pare scrisă în aceleași cuvinte vechi în care vorbește și cititorul zi de zi. Dar poezia este totuși diferită. I se pare de o noutate șocantă, provocatoere, inaccesibă. Deși nu există ceva mai firesc decît alcătuirea ei din cuvinte vechi ce devin brusc proaspete, nou-nouțe în poezie. Poezia este un fenomen de reînviere a limbii de zi cu zi. Ea devine un fruct proaspăt, gustos, în cerul tău palatin. Aș vrea să descopere tînărul meu cititor, indiferent de vîrsta lui, că limba poeziei nu se adresează doar ochilor care o citesc, nici urechii care o aude rostită. Nici măcar tuturor celor cinci simțuri la un loc. Poezia este mereu o stare de început înnoit, o nouă față a vieții ce părea trecută. E o formă de renaștere prin cuvînt a celui ce o citește.
Ce trebuie sau ar trebui să fie poetul astăzi: un reper moral sau o voce estetică?
Cum mai ziceam: nici, nici. Poetul ar trebui să fie prin scrisul său un răspuns la întrebări presupus insolubile. Iar morala, în poezie, tulbură apele precum o picătură minusculă de cerneală, care uneori pare o lacrimă ce cade într-un pahar cu apă rece de izvor. Estetica? E implicită în poezia adevărată. Altfel, poetul scrie cu mîna goală. Ca Arhimede. Cu degetul pe nisip.
